Nu există. Cu dovleacul nu am nici o amintire în afară de cea porcească. E dovleac? Dă-l la porc. Şi cred că nici acum nu am o dovadă clară a măririi lui între papilele mele gustative. Mor după seminţele de dovleac. Şi mănînc, fur, iau de pe unde apuc cîte o pungă şi sparg cu nădejde şi miracol. Dar eu ştiu cum sînt cu adevărat seminţele? Niciodată nu mi-a trecut prin minte să iau dovleac, să-l curăţ de seminţe şi să le usuc şi să le pun la cuptor cu sare. Nu, nu mi-am făcut singur nici o plăcere dovlecească. Aşa cum nici cu miezul nu m-am împăcat vreodată. Mor după plăcinta de dovleac. Şi acum e vremea ei. Mielul şi dovleacul. Pentru astea două las orice deoparte. Niciodată nu le prind pe amîndouă în cursa mea delicioasă. Dovleacul de miez este altă risipă a mea. Cînd cioplesc dovleacul de halăuin, mînjeala dovleacului mă împinge spre aruncarea miezului. Cebăluiesc astfel miezul încît în mintea mea nu se mai pune de plăcintă. Şi de această neputinţă de a mînca dovleacul pe care-l am sub cuţit se leagă frica mea de acum. Îmi dau seama cît de dependent sînt de gătitul dovleacului de către alţii. Ce mă mînă în cucerirea dovleacului din mîinile altuia? O dată, că maică-mea îl dispreţuia. Aşa cum şi bunicii mei îl alungau. Şi de asta pentru mine dovleacul e pe furate, e străinul simpatic ce-l primeşti în casă, o dată, de două ori, rar şi bine, dar care îmi rămîne mereu străin. Aşa cum mielul îl gătesc, dar tot străin îmi e, îl prefer din farfuriile altora. Eu îl încrudesc, îl fac străin mereu chefului meu de rumeneală şi îndestulare. Niciodată, oricît de mare miel am gătit, nu m-am bucurat de el. Să zic: am mîncat de m-am săturat. Tot străin mi-a rămas mielul. Ca dovleacul. Tot ca la dovleac, mielul cu carnea lui parcă îmi mîngîie degetele şi se topeşte. Nu ştiu ce-i cu dovleacul şi mielul. Stranii, delicioase, înnebunitoare.

Nu există. Cu dovleacul nu am nici