(Apărut în Dilema, nr. 400, 13 octombrie 2000)

Cu opt, zece ani în urmă, cînd se întîmpla să mă întrebe cineva ceva, erau frecvente situaţiile cînd puteam să dau un răspuns convenabil. Treptat s-a instalat o îndoială nespecifică. Am început să utilizez bemoli de genul: nu sînt sigură, mi se pare, aşa cred. Cu adevărat tare a fost momentul cînd, intrînd în cabina de înregistrare a unui post de radio, i-am cerut tinerei cu care urma să vorbesc o oră în direct, domnişoară, te rog să nu mă întrebi nimic precis! Văzînd năuceala din ochii ei am adăugat, nu intra în panică, putem să vorbim "în mare", ne descurcăm.

Mă întreb ce aş putea spune în mare despre comunitate? Termenul este folosit, cînd cu sens tare, cînd cu sens slab. Pentru "clasici" comunitatea este un grup de oameni legaţi prin relaţii de sînge şi veche vecinătate care vorbesc aceeaşi limbă, au aceleaşi obiceiuri şi valori, eventual, ocupă un teritoriu comun. Alţii gîndesc cu siguranţă altfel de vreme ce consideră acceptabile sintagmele Comunitatea europeană sau, cum spunea acum cîteva zile la televizor un funcţionar de la primărie, comunitatea oraşului Bucureşti.

În mod deliberat nu am mai deschis nici o carte. Mi-am adunat nedumeririle şi m-a prezentat în faţa unor tineri care vin la Muzeul Ţăranului Român pentru proiectul "Arca lui Noe". Mare lucru cu siguranţă nu le-am spus. Ba am vorbit şi foarte dezlînat profitînd de ocazie pentru a începe exerciţiile de bîjbîială pe care intenţionez să le opun stilului de cercetare triumfalist. Din ce au spus alţii acolo am reţinut ideea că o comunitate funcţionează ca un organism (Ioana Popescu), că în viaţa comunităţii ritualul ocupă un rol important (Şerban Anghelescu) şi că, în ultimii ani, se conturează o variantă nouă de comunitate, una virtuală, care reuneşte oameni care intră în legătură prin Internet. Discuţia s-a încheiat lăsînd în urmă mult