La începutul lui ianuarie 1990, în chiar primele zile ale decompresiei postcomuniste, lua naştere, printr-un gest de entuziasm necontrolat, Societatea de Antropologie Culturală din România (SACR). Membrii săi nu prea erau însă antropologi (de unde şi cum?), ci un grup de intelectuali umanişti doritori de o altă abordare şi înţelegere a culturii, în general, şi a celei române, în particular. Această tentaţie s-a extins apoi ad libitum în toate colţurile ţării... Au fost anii unei antropologii fără antropologi sau – după cum constata Gheorghiţă Geană – ai unei instituţionalizări fără profesionalizare: antropologia devenise mai mult modă decît profesie!
La douăzeci de ani de la acest început, despre SACR se poate spune, parafrazîndu-l pe Poet, că azi o vedem şi nu e! Dacă în primul deceniu se putea vorbi mai mult despre o formă fără conţinut, în ultimii ani s-ar zice că avem de-a face tot mai mult cu un conţinut care şi-a pierdut forma – căci SACR se află în moarte clinică de aproape un deceniu. De aceea, conferinţa Societăţii, care tocmai s-a încheiat de curînd la Bucureşti şi la care au participat aproximativ o sută de profesionişti, poate fi considerată o împlinire, în care forma şi-a găsit în sfîrşit conţinutul: se poate spune de acum că, formal şi real, antropologia există în România!
DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertul Dar la ce bun o antropologie în vremuri de criză? – se pot întreba unii. Nu vor fi fost însă prea mulţi cei preocupaţi de o asemenea întrebare în anii ’90, măcar pentru simplul motiv că vizibilitatea socială a antropologiei era încă foarte redusă. Intrată pe un cal alb în domeniul ştiinţelor sociale, antropologia avea însă deja ambiţii mari. „Emergentă“ ca întreaga societate şi asimilînd rapid critica postcolonială încă la modă în Occide
