Programele politice se referă aproape în totalitate la ce trebuie să facă, de ce să facă şi cum să facă statul. El rămâne actorul principal. Răzbate credinţa că statul decide în numele supuşilor săi, că statul nu reprezintă, ci conduce.

Ce punem în loc? Are cineva vreun program? În orice discuţie despre politică se ajunge la aceste întrebări. E suficient să deschizi site-urile celor trei partide importante ca să găseşti sute de pagini cu declaraţii programatice. Când treci însă la propunerile concrete, descoperi că toate sunt marcate de sorgintea lor comună: gândirea socialistă. Indiferent că se cheamă „România corectă, România socială", „Statul liberal, a doua modernizare a României" sau „Program de guvernare în perioada 2009-2012", toate cuprind iniţiative şi măsuri care „să placă la popor". Se adresează nimănui şi tuturor, unei turme nediferenţiate care în viziunea autorilor ar fi „masele" (conceptul l-am întâlnit în toate trei). Vor să-i prindă în plasa promisiunilor pe toţi, de la adolescenţi la pensionari, de la muncitori manuali la intelectuali sau antreprenori. Uneori, argumentări aproape identice duc la concluzii total diferite. Un exemplu este motivarea cotei unice sau a impozitului progresiv. Toţi vorbesc de atragerea investiţiilor străine şi de „sprijinirea formării capitalului autohton". Nu ţin însă seama că ambele deziderate au nevoie de o condiţie. Mediul nostru de afaceri trebuie să fie mai atractiv decât cel al vecinilor noştri. Cota unică, deci, nu poate fi decât egală sau mai mică decât a lor. Pragul de 10% nu poate fi depăşit. Despre impozitul progresiv, cu salturile lui arbitrare de impozitare, nici nu poate fi vorba. Aceasta nu este, desigur, decât una dintre variabilele care trebuie optimizate în competiţia dintre state pentru atragerea de contribuabili.

Discuţia se deschide către o altă întrebare: nu poate fi schimbată filosof