Am primit două linkuri cu interviuri recente cu Cristi Puiu. Nu l-am mai văzut de foarte mult timp în dialoguri ample, scrise sau filmate.
Vroiam să semnalez doar că există un om viu acolo. Spune tîmpenii, spune lucruri extrem de subtile, se contrazice, joacă roluri, te face să te simţi tîmpit sau deştept. E un privilegiu să vezi un tip ca el autoexpus în felul ăsta.
Blogul ăsta o să ajungă curînd un soi de SMURD pentru idei. Unde găsesc cîte unul care mişcă strig tare “trăieştee!” şi încep “descarcerarea”: băi, ăsta are puls, consumaţi-l!
Îmi place că se ia în piept cu criticii de film şi mi se pare că tocmai astea lipsesc din mediul literar, de exemplu, luptele între artist şi receptorul specializat (niciodată scriitorul n-a fost mai supus criticilor ca acum – generalizez nedrept, evident). Nu-mi plac tiradele ultraestetizante sau prea narcisist cinematografice. Dar, cum spuneam, omul e viu – certaţi-vă cu el. Abia aştept să văd Aurora.
Primul interviu e de pe regizorcautpiesa.ro.
Suntem mâncaţi, suntem roşi până la os de provincialism. Se creează fel de fel de ierarhii. E foarte trist ce se întâmplă. E foarte, foarte, foarte, foarte, foarte, foarte trist ce se întâmplă… S-au făcut filme – şi acum, în ultimul an –, filme care nu sunt filme, dar au pretenţia de a fi filme. Sunt nişte produse audio-vizuale atât de stângace, atât de bâlbâite, că ţi se face milă. Şi oamenii continuă să le laude. În ce lume trăim?
Nu vezi că la tot pasul sunt afaceri de gaşcă şi prieteşuguri? Păi asta se cheamă prietenie? Să scriu articole elogioase despre un film care nu mi-a plăcut, despre o chestie care nu rimează cu nimic, şi să caut, să scormonesc şi să găsesc lucruri pe care le cred eu bune, ca să nu mă murdăresc pe mâini, şi să scriu despre ele, deşi alea reprezintă 2 procente din 100 de procente?! Sau poate nici măcar nu-ţi dai seama că, de fap
