Cotidianul, spunea odată Maurice Blanchot, este în acelaşi timp obsedant şi insesizabil: nu-i putem nicicum scăpa, dar nici nu-l putem controla, prinde sau măcar localiza. El este pretutindeni şi nicăieri anume, învăluitor şi imaterial ca aburul dimineţii, dar şi ca fumul unui incendiu.

Asemenea adjective îmi par a caracteriza perfect modul în care trăim astăzi cotidianul în România, dar amplificat de cîteva ori, pînă la senzaţia de sufocare. Acest aer otrăvit nu este emanat (numai) de criza reală prin care trecem, ci (mai ales) de modul în care reacţionează o parte din mass-media. Criza este zilnic amplificată pînă la catastrofă iminentă, iritarea, adesea justificată, a manifestanţilor este prezentată ca preludiul unei revolte sîngeroase, orice vorbă spusă în Parlament, pe stradă sau la un interviu este scoasă complet din context şi mitraliată în pieptul Lor, al celorlalţi, pentru că Noi, nu e aşa, sîntem fără pată. Trăim într-un scandal continuu care, ca prin miracol, dispare la fel de misterios precum apare, şi fără nici o urmare, căci niciodată nu ni se mai anunţă deznodămîntul scandalului de alaltăieri.

Or, acest climat otrăvit este exact ceea ce împiedică o schimbare reală. Tam-tamul nu modifică nici sistemul, nici mentalitatea, ci duce la alte poluări sonore, şi mai asurzitoare. Scandalul întreţine, de fapt, criza. Asemenea idei nu sînt neapărat ale mele căci le aud zilnic de la oameni total diferiţi. Nu ar trebui de-aceea să ne mai mire numărul mare de tineri care părăsesc ţara, frecvenţa cazurilor de depresiune sau de boli nervoase, drogurile din şcoli sau degradarea permanentă a limbajului şi a relaţiilor umane. Şi totuşi. Dacă procesul pare scăpat de sub control, nu avem chiar nimic de făcut pentru a ne proteja măcar cotidianul nostru, cel în care vrînd nevrînd trăim?

Eu cred că între acceptare resemnată şi revoltă stearpă există tre