Ultimul raport al Competitivităţii Globale plasează România lângă Zimbabwe la capitolul „capacitate de a atrage şi păstra talentele". La capitolul favoritism guvernamental al firmelor, sau la risipa de fonduri publice datorită clientelismului, stăm mai rău decât Kîrgîzstanul. Curtea Europeană a Drepturilor Omului ne somează să dăm, în sfârşit, proprietarilor compensaţiile pe care le-am promis când am hotărât că nu le dăm proprietăţile înapoi. La ce va servi acest avertisment nu se ştie. Precedentele decizii ale Curţii au împins spre restituţie în natură, dar Legea Voiculescu a fost trecută pe faţă contra lor, deşi deciziile CEDO sunt obligatorii pentru statul român. Din iunie s-a pus un anunţ pe site-ul Agenţiei Naţionale pentru Proprietate că nu sunt bani şi se suspendă orice plată până la jumătatea anului viitor. Cum merg activele vedem. Care a fost costul pentru economia românească al instabilităţii proprietăţii rurale şi urbane în ultimii 20 de ani e incalculabil, dar a fost enorm. Şi încă nu l-am plătit pe tot. O parte importantă din diferenţa de performanţă dintre Polonia şi noi e aici.

După douăzeci de ani, capitalismul nostru nu a reuşit să aşeze temeinic nici una dintre temeliile sale fundamentale. Competiţia e încă viciată de actori privilegiaţi. Proprietatea nu e încă sigură. Cât despre lege, o mare parte din deciziile CEDO privesc neimplementarea unor hotărâri judecătoreşti finale, testul unui stat de drept, şi nu e vina magistraţilor de data asta. La toate aceste capitole, din indicatorii parţiali pe care îi urmăresc eu, noi am făcut progrese - cu alte cuvinte, a fost şi mai rău acum zece ani -, dar nu suficient. Nu suficient, şi nu există destulă forţă în societate pentru a canaliza un efort mai mare în direcţia asta. În zilele din urmă, investitorii străini exasperaţi s-au apucat să ne facă planul de guvernare, o acţiune fără precedent. Exasp