De cîţiva ani încoace tot dau ture prin bordeie: la început mai mult prin ţara noastră, cea atît de bogată în situri de cercetare, apoi prin ţările surori; mai nou şi prin părţi mai îndepărtate. Pe scurt, mă ocup de locuirea în sărăcie extremă, uneori doar sub formă de safari fotografic, alteori mai aplicat, cu planuri şi discuţii optimiste. După ce mă plictisesc de bordeie, se întîmplă să ajung la diverse conferinţe şi întîlniri în care oameni mai responsabili decît mine vorbesc despre indicatori. Eu arăt poze. Ce se poate vedea aproape peste tot în astfel de locuri este că antena de satelit şi telefonul mobil sînt nelipsite; fie ca moţ pe adăposturile improvizate ale românilor din periferia Romei, fie ca întregi colonii de farfurii de tablă care ajung să acopere spectaculos-isteric calcanele fostelor blocuri de nefamilişti (sau, mai corect poate, a blocurilor de foşti nefamilişti) din Rahova, Ferentari et alii. Mobilul e şi el acolo, în fiece buzunar. La fel de comună e şi reacţia celor care văd pozele: „Ia uite, casa stă să cadă şi el are antenă de satelit!“; „De muncit n-ar munci, da’ stau şi se uită toată ziua la telenovele!“. În plus, toată lumea pare să-i fi văzut „pe ăştia“, săraci-săraci, dar cu telefonul la ureche toată ziua!

Privirea comună pare să se suprapună aici peste o viziune econometrică mai veche – în care unul dintre indicatorii sărăciei era prezenţa bunurilor de folosinţă îndelungată (frigider, aragaz, televizor etc.). Se presupunea că, dacă o persoană avea mai puţin de patru obiecte dintr-o listă de şapte-opt era săracă; iar dacă avea două sau mai puţin de două, era deja în sărăcie extremă. Jocul statisticii putea da astfel o măsură a sărăciei, obiectele cu pricina fiind parte dintr-o strategie de a măsura consumul. Destul de curînd însă, ca la mai toţi indicatorii care îşi propun să reflecte transversal ce se întîmplă într-o societat