- Bulgaria, Ucraina, Turcia, Egipt, Rusia, Cuba, Iran sau Moldova? -

Există cu certitudine o curiozitate, în uşoară creştere, pentru antropologie în România. Deşi interesul pentru antropologia socială este alimentat de sensibilităţi şi tradiţii disciplinare diverse, tendinţa ar trebui privită la noi, dar şi în restul ţărilor din Europa de Est, drept o formă culturală globală. Societăţile contemporane sînt mari consumatoare de „autenticitate“, de practici care să ofere sens şi de semne identitare – lucruri pentru care antropologia funcţionează bine ca fundal.

Este greu de identificat obiectul antropologiei în România. În Statele Unite, disciplina s-a dezvoltat prin interesul faţă de indienii americani şi faţă de problemele rasiale. Enormul imperiu colonial britanic a alimentat, cu subiecte de cercetare, protoantropologii de „fotoliu“ şi, ulterior, antropologii de teren. În Franţa, culturile „primitive“ au constituit un fundal permanent pe care s-au constituit teoriile sociologice despre societăţile moderne. Dacă la începuturile antropologiei, distincţia între extra-europenii exotici şi europenii familiari era mai uşor de susţinut din punct de vedere geografic şi cultural, transformările succesive prilejuite de schimburi economice, colonialism, globalizare sau noile tehnologii par a fi schimbat valabilitatea acestei distincţii.

Absenţa coloniilor şi eforturile noastre interne de construcţie naţională au făcut reflecţia sistematică, despre alte spaţii culturale, o activitate relativ marginală în România. Cu excepţii notabile – cum ar fi Mircea Eliade – discursurile despre alte culturi nu au captivat imaginaţia discuţiilor intelectuale din România. Au existat de-a lungul timpului şi încă există cîteva nuclee instituţionale care consumă, produc şi pun în circulaţie discursuri antropologice. Fie că este vorba de muzee, de programe de licenţă sa