A doua si adevărata viaţă a lui Van Monison începe în 1968. Desi Greil Marcus îsi împarte cartea în patru capitole distincte, discul Astral Weeks, apărut în acel an, se bucură de atenţia repetată a autorului.

E limpede că în jurul acestui disc s-a născut legenda şi tot în jurul lui s-a ţesut cariera cântăreţului care, ca puţini alţii, posedă the yarragh. Istoria cuvântului ne trimite la tradiţia irlandeză şi la încercările generaţiei de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea de a pune bazele aşa-numitei „Celtic revival." Numele lui William Butler Yeats se dovedeşte, din nou, inevitabil. Pentru el, „yarragh este strigătul inimii, un sunet bântuit şi care bântuie. [...] Înseamnă tristeţe şi bocet pentru ceva pierdut, dar şi la adresa secolelor de asuprire străină. Înseamnă mânie şi sete de dreptate, un sunet puternic şi războinic în care palpită demnitatea şi curajul unui popor."

Fervoarea naţionalistă celtică s-a condensat şi s-a păstrat în această explozie a sufletului, în energia misterioasă a aerului ce conferă coardelor vocale intensitatea ameninţătoare a unei furtuni. Van Morrison e unul dintre puţinii depozitari ai acestei tehnici în muzica irlandeză actuală. De fiecare dată când o identifică, pe albume sau în concerte, Greil Marcus nu ezită să ne-o descrie. Ea nu este, însă, continuă şi cu atât mai puţin permanentă. Autorul nu ezită să afirme că, timp de aproape două decenii, între 1980 şi 2000, muzica lui Van Morrison i s-a părut „plicticoasă şi obositoare." Eu cred, dimpotrivă, că acest interval e plin de remarcabile realizări, de la Inarticulate Speech of the Heart (1983), No Guru, No Method, No Teacher (1986), Poetic Champions Compose (1987), Avalon Sunset (1989), dar nu sunt încântat de diversele combinaţii din anii '90 cu artişti mai mult sau mai puţin talentaţi (de la Georgie Fame la Lonnie Donegan sau chiar cvasi-obscur