Sub apele lacului de acumulare de la Dridu se află cea mai frumoasă luncă pe care am văzut-o vreodată. Mai frumoasă decât cea a Wislei sau a Rinului, mai fascinantă chiar decât luncile ruseşti cu mesteceni. Este cea mai frumoasă pentru că este parte a copilăriei mele: o bucăţică doar din ea, o fulguraţie a două veri pe care le-am petrecut acolo, dar atât de intense încât mi s-au impregnat şi uneori le readuc la suprafată cu o vivacitate a imaginilor şi stărilor de parcă le-aş trăi în prezent.

Dridu este satul bunicilor şi străbunicilor mei. Nu am fost legat de ei şi nici nu am fost nepotul lor favorit. Am copilărit, adică mi-am petrecut o bună parte a vacanţelor mele de vară - după tiparul copilăriei unui bucureştean nici pe departe bogat, a cărui vacanţă se petrecea la rudele de la ţară - în altă parte, tot în câmpie, la sora mamei. Biţina era un fel de insulă a Mostiştei, fără luncă, dar cu nuci şi salcâmi fabuloşi, cu doar două fântâni cu apă bună de băut în tot satul (celelalte aveau o apă sălcie, cu care mi-a fost imposibil să mă obişnuiesc), cu nişte dealuri micuţe pe care se aflau viile cu struguri umili, dulci şi sănătoşi, şi cu o vale a râului fără arbori, doar cu iarbă aspră şi smârcuri cu papură şi ochiuri de apă limpede şi rece.

Când am ajuns pentru prima oară la Dridu nu mi-a plăcut nimic în afara luncii. Îmi lipseau grădinile, uliţele înecate în somnolenţa amiezelor de vară şi praf de la Biţina, salcâmul imens sau dudul sub care se trăgea căruţa, valea pentru scăldat şi pentru duminicile în care se făceau hore, dar mai ales caii. Soţul mătuşii mele avusese dintotdeauna cei mai frumoşi cai din toată zona. Caii şi damigeana de vin (o damigeană micuţă, cred că de-aia de trei litri, se afla totdeauna cu el, de aici şi porecla Damigel, pentru ca oriunde ar fi fost rost de petrecere să se poată opri după pofta sufletului şi a v