E curios că, înainte de a deveni celebru ca textier, Vinicius de Moraes a încercat să fie poet propriu-zis, autor de poeme cu aer metafizic, cîntăreţ perpetuu al iubirii. Temele sale preferate - Brazilia ca entitate fantasmatică, entitate de gen feminin, precum si femeile braziliene (cît mai multe, indiferent de culoarea pielii lor).

Abia tîrziu îşi va face cu adevărat un nume în samba. De la tinereţe şi pînă la începutul anilor '60, poetul a parcurs traseul poeziei braziliene din prima jumătate a secolului XX: a început cu „poezia pură", cea pe care o cultivau autorii elitişti, ce pronunţau cu veneraţie numele lui Valéry; n-a rămas însă multă vreme în sferele selecte ale intelectualilor dispreţuitori ai vulgului; încercînd să plonjeze în autenticitate, el crede că a găsit-o în ideologia popular-naţionalistă a lui Hitler, personaj ce avea în Brazilia numeroşi simpatizanţi; imediat după război, Stalin îl înlocuieşte pe Hitler în preferinţele tînărului diplomat. Acesta dovedea de altfel o involuntară subtilitate, nevăzînd nici o diferenţă între fascism şi comunism.

Poemele lui Vinicius de Moraes, locvace, pline de diminutive, străbătute de sentimentalism, erau mai ales extrem de lungi: poetul se dovedea incapabil să scrie scurt. Figură proeminentă a boemei din Rio, fusese încurajat cu premii literare şi cu onoruri încă de la debutul timpuriu produs la vîrsta de numai 20 de ani, cu volumul Drumul către distanţă (1933). Devine rapid o mică celebritate în acea lume chic din Rio de Janeiro al anilor 1930-1940, lume a intelectualilor de stînga, atraşi irezistibil de comunism, cultivînd mitul unei Brazilii multirasiale (de care în fond habar n-aveau, din moment ce erau cu toţii albi), aflaţi prin definiţie în opoziţie faţă de puterea politică. Intrarea lui Vinicius de Moraes în cariera diplomatică n-a reprezentat decît recunoaşterea naturală