Şansele ca „Bonnie and Clyde" să intre în istoria cinematografiei păreau la început infime. La lansarea filmului în 1967, criticul de film Bosley Crowther, de la New York Times, scria furios: „Este o bucată ieftină de slapstick primitiv"... „un travesti ridicol şi kitchios"... „acest melanj de farsă cu crime brutale este la fel de lipsit de sens ca şi de bun-gust, nefăcând nici un comentariu valid asupra adevărului"... „Mă întreb cărui scop cred că servesc domnii Penn şi Beatty cu această pretenţiozitate învechită şi sentimentală."

Warren Beatty, interpretul rolului principal masculin şi totodată producătorul filmului, declara în acelaşi an: "În restul Americii, proprietarii de cinematografe citesc New York Times. Pentru ei, Crowther este Dumnezeu. Dacă un film place tuturor în afară de Crowther, filmul este mort."Cu toate astea, în ciuda criticilor în mare parte dezastruoase, „Bonnie and Clyde" a devenit un succes de public şi de casă. Cum a fost posibil?

Povestea filmului este poate la fel de faimoasă ca şi eroii săi, un cuplu de jefuitori de bănci din timpul crizei economice mondiale din anii '30. Regizorul francez François Truffaut, unul din exponenţii principali ai Nouvelle Vague, i-a recomandat scenariul lui Warren Beatty, la vremea aceea o vedetă în plină ascensiune. Entuziasmat, Beatty s-a rugat în genunchi - la propriu! - de Jack Warner, preşedintele studiourilor Warner Brothers, să îi permită să producă filmul. La prima vizionare, studiourile au urât produsul final, şi după prezentarea filmului la festivalul de film de la Montreal au hotărât să îl îngroape cât puteau de repede. O nouă intervenţie a lui Beatty a dus la lansarea filmului în toamna lui 1967, dar nu a rulat în cinematografe decât pentru scurt timp. Totuşi, deşi criticile au fost cu puţine excepţii devastatoare, filmul a continuat să rămână discutat; coloana sonoră a urcat pe prim