Doar o nefastă confuzie ne facem să credem că lucrurile vetuste sînt totodată desuete si că, dacă o valoare aparţine altei epoci, ea trebuie neapărat să fie uzată moral. În realitate, o valoare e desuetă dacă a iesit din obisnuinţa unei comunităţi, în vreme ce, pentru a fi vetustă, aceeaşi valoare trebuie să fie acoperită de patina trecutului.

Din acest motiv, sunt idei vetuste care nu au căzut defel în desuetudine, cum tot aşa sunt idei recente care au răposat definitiv. Vetusteţea e cronologică, desuetudinea e psihologică, prima cerînd vechime, iar cea de-a doua încetarea modei. Şi cînd ceva vechi nu mai e la modă, însuşirile lui devin clasice, adică încărcate cu latenţa revenirii în vogă. Şi astfel, chiar pătrunse de demodare, reperele clasice au o valoare de aşteptare. De aceea, a apăsa pe trăsătura desuetă a unui spirit nu înseamnă a-i sublinia insignifianţa, ci doar a-i arăta conul de umbră în care a fost aşezat. Căci sunt autori a cărora pregnanţă, cu toate că a rămas intactă, se află în afara atenţiei prezente: ei sunt ocoliţi nu fiindcă şi-ar fi pierdut însemnătatea, ci fiindcă oamenii nu se mai pot ridica la înălţimea ideilor lor. Desueţi fiind, ei sunt în inadecvare cu epoca, şi vetuşti fiind, ei sunt clasici sub unghi cultural, dar în amblele cazuri, ei rămîn vestigii care pot la un moment dat să-şi recapete vigoarea.

Cartea lui Manoilescu e vetustă prin epoca în care a fost scrisă şi desuetă prin idealul de înţelegere la care se aşază autorul. Cu alte cuvinte, e o carte serafic de idealistă şi inadmisibil de optimistă. Căci în ea este vorba de etica de care ar trebui să asculte oamenii politici în exerciţiul mandatului lor, sarcină auctorială cu totul ingrată dacă ţinem seama de cinismul de cimitir în care se scaldă demnitarii momentului. Pe scurt, a-i cere unui politician să se supună unui cod al onoarei, aşa cum face Mano