Faptul că primii trei sute dintre cei mai bogaţi oameni din România deţin o avere cât un sfert din venitul naţional este o explicaţie majoră pentru situaţia în care se găseşte astăzi România.

O ţară cu un asemenea dezechilibru în repartiţia bogăţiei (sau mai bine zis, a sărăciei) nu poate fi decât extrem de instabilă şi de vulnerabilă. Politic, economic şi moral suntem o ţară bananieră, nu mai trebuie să ne facem niciun fel de iluzii. Interesele economice şi financiare ale îmbogăţiţilor de după Revoluţie, ca şi enorma lor sete de putere au dus la infiltrarea lor în toate structurile care-ar trebui să asigure democraţia. Totul e infestat şi paralizat: parlamentul, justiţia, presa. Ne aflăm în plină Americă de Sud şi trebuie să ne aşteptăm, de-acum, la toate fenomenele legate de acest sindrom.

Nu există hârtie de turnesol mai revelatoare în privinţa acestei stări de fapt ca stenogramele lui Sorin Ovidiu Vîntu. Ele sunt înspăimântătoare. Mărturisesc că mi s-a făcut rău citindu-le. Ştiam că suntem o peşteră de tâlhari, că totul se construieşte pe hoţie în ţara asta, dar nu credeam că sunt oameni care lucrează, tenace şi sistematic, la subminarea a tot ce mai este cât de cât în picioare. Stenogramele sunt o mărturie a răului în stare pură, conştient de sine şi de ce face, a răului cinic şi contagios. Ele revelează un personaj care-ar părea neverosimil sau ridicol într-un roman: un om pentru care conştiinţa e "rahat la creier", pentru care nu există nici adevăr, nici dreptate. Nu există pentru acest personaj nimic din ceea ce, de milenii, s-a construit cu migală sub numele de umanitate. Viaţa, pentru un asemenea ins, e o luptă obscură de sarcopţi, o orbecăială printr-o mocirlă fără limite. Dacă s-ar mărgini să trăiască în animalitatea asta, în satisfacerea asta de pofte primitive, la adăpostul banilor lui, ne-am îndepărta de el şi l-am lăsa în plata