România este suma pestriţă a milioane de excepţii privind aplicarea legii sau plata angajaţilor şi a dărilor către buget. Într-un stat în care excepţia de la normă devine norma, românul de rând, care nu e special, prin lege, este o excepţie.
O mare parte din sărăcia actuală, care nu se măsoară în bani, ci în lipsa unor servicii publice de calitate şi a unor perspective economice şi sociale bune, se datorează tocmai acestor excepţii.
Până recent, circa un milion de angajaţi nu plăteau contribuţii sociale "întregi" către bugetul de stat. Statutul lor special a fost încurajat prin legi scoase în ani electorali, legi menite să aducă ceva voturi în plus pentru un partid sau altul. Ele nu au fost modificate apoi pentru a nu se pierde acele voturi.
În ceea ce priveşte salarizarea din sistemul bugetar, despre care se află lucruri noi în fiecare zi, situaţia este halucinantă. În continuare unii sindicalişti cer ca toţi profesorii să primească sporuri de excelenţă, sau alţii care refuză să înţeleagă de ce un angajat nu poate primi un bonus, un stimulent, chiar şi de trei ori mai mare decât salariul. Disputele privind sporul de zâmbet de 15%, cel de lucru în cimitir, de 10%, sau pentru că foloseşti maşina de multiplicat, de 5%, continuă şi acum.
Războiul recent de pe holul Finanţelor s-a terminat cu pacea adusă de legea care prevede că unii angajaţi ai statului vor primi stimulente după 17 criterii anume, printre care se numără şi "adoptarea unei conduite demne, a unui comportament civilizat, păstrarea integrităţii şi a simţului civic". Este greu de înţeles de ce puşcăria, care "te paşte" ca angajat al Fiscului, de exemplu, în momentul în care iei mită, nu este un stimulent suficient. De fapt, nu este greu, ţinând cont de sistemul judiciar local. Un parlamentar, de exemplu, poate ajunge la Tribunal, ca inculpat, numai dacă este trimis acolo de colegii
