Dacă încercăm să ducem mai departe întrebarea din editorialul de săptămâna trecută despre folosul literaturii, nu se poate să nu ne punem o alta: de ce a fost considerată literatura, de-a lungul timpului, periculoasă.

Să remarcăm, înainte de orice, că acest lucru s-a întâmplat foarte rar în societăţile deschise, democratice şi liberale. Reprimarea imaginaţiei artistice a fost opera societăţilor în care, fie religia, fie morala, fie politicul au exercitat o anumită formă de autoritate. Cazul inchizitorilor catolici din coloniile hispano-americane, acela de la care porneşte Llosa în Adevărul minciunilor, ilustrează primul tip de autoritate, aceea religioasă. După secolul XVIII, ea a încetat practic să mai existe în Occident. Este totuşi cea mai răspândită în multe ţări, în secolele XX şi XXI, urmare a învăţăturii din şcolile coranice. Salman Rushdie sau caricaturistul danez nu sunt singurele ei victime. Molahii afghani sunt mai îmbuibaţi de fanatism religios decât erau inchizitorii spanioli. Morala a luat locul religiei în secolul XIX, mai ales în epoca victoriană din cea de a doua lui jumătate, şi a continuat să impună regula jocului în toată prima jumătate a secolului XX. Ţinta nu mai era necredinţa, ci emanciparea moravurilor. Procesele intentate atâtor scriitori pentru cărţile lor stau mărturie. Suflul liberator al modernităţii i-a îmblânzit oarecum pe puritani şi le-a atenuat, dacă nu pofta de a pedepsi, în orice caz, mijloacele de care dispuneau. Scriitorii care lezau simţul moral al societăţii nu erau tipăriţi, ca Henri Miller în SUA, erau interzişi, ca Nabokov, tot în SUA, trimişi, dar nu pentru mult timp, să ispăşească după gratii, ca Geo Bogza sau Mircea Eliade, când nu erau, pur şi simplu, achitaţi, ca Baudelaire, Flaubert sau Hasdeu. În sfârşit, regimurile comuniste din, cu excepţia celui sovietic, a doua parte a secolului XX au acordat