După atâtea ocoluri metaforice şi zumzet al conotaţiilor, nu mi-a mai rămas, în tăcere, decât să spun lucrurilor pe nume.

Nu e deloc uşor, ar fi ca un soi de impoliteţe şi nici nu-i frumos să-i spui porc cuiva care se poartă, totuşi, ca porcii -deşi vezi că până şi cercul a prins osânză şi jeg.

Te opreşte mereu excepţia, te gândeşti totuşi că în băltoaca şi mâlul lui glodosul dobitoc scaldă, poate, o inimă curată.

Tot aşa şi cu triunghiul

pe care-l ghiceşti, după miros, putrezind

sub pletele zeiţelor de odinioară,

în văzduhuri de focuri stinse, turtit în capete aplecate

pe care nu le mai taie nicio sabie, -

dar poţi oare să-i spui triunghiului „mă, boule!",

fără să fii trăsnit de fulgerele lui Dumnezeu?

Şi ţie, fereastră iubită, supapă

a bietei mele singurătăţi şi melancolii cronice, anacronice,

cum să-ţi înjur, tocmai eu, fragilul, statornic pătrat,

despre care am, totuşi, nu rareori,

cele mai groaznice bănuieli?

Şi, Doamne, dreptunghiul, - ştiu eu de ce

de dreptunghi mi-e teamă,

trebuie să-l las neatins, în cartea de Geometrie.

Foarte frumos! - îmi spun acum

către sfârşitul acestui poem

care voia să laude autenticitatea,

da, foarte frumos! - şi aud cum mă strig,

acum, când mai toate adjectivele şi adverbele mele

nu mai sunt decât nişte începuturi de cicatrici,

când se deznoadă conjuncţiile, iar virgulele

se înmulţesc ca termitele,

acum când verbele se târăsc şi mai lasă abia

o firavă dâră de sânge pe pagină, când

stau între şoapte ca între urlete

foarte obosite