Oare îşi dau seama salariaţii şi în general toţi cei care muncesc din greu în Europa că de fapt greviştii şi manifestanţii din Franţa se luptă pentru ceva ce a dispărut din limbajul actual, mai precis pentru progres social? Pentru că acesta este adevărul, în Franţa există oameni care nu se consolează cu ideea ca trebuie capitulat chiar atât de uşor în faţa unei noi forme de capitalism, extrem de agresivă, care se globalizează din 1990 încoace. Un comentariu de Matei Vişniec.
Oare îşi dau seama salariaţii şi în general toţi cei care muncesc din greu în Europa că de fapt greviştii şi manifestanţii din Franţa se luptă pentru ceva ce a dispărut din limbajul actual, mai precis pentru progres social?
Pentru că acesta este adevărul, în Franţa există oameni care nu se consolează cu ideea ca trebuie capitulat chiar atât de uşor în faţa unei noi forme de capitalism, extrem de agresivă, care se globalizează din 1990 încoace, mai precis de când a căzut comunismul.
Nu este pentru prima dată în istoria recentă că Franţa s-a aflat în avangarda luptei pentru progres social, ca a dat tonul unor “victorii” sociale, că a “smuls” condiţii de viaţă mai bune pentru muncitori, funcţionari, cadre şi alte categorii de salariaţi.
În 1936 Franţa a fost ţara care a introdus concediile platite. Franţa este ţara în care, un preşedinte socialist, François Mitterrand, a îndrăznit să facă acest extraordinar cadou poporului său, şi anume să decreteze pensionarea la 60 de ani şi nu la 65 cum era până atunci. Şi tot în Franţa a fost redusă, în anii 90, săptămâna de lucru de la 39 la 35 de ore.
Oricât de multă oroare au provocat aceste măsuri în lumea anglo-saxona unde domina cultura ultraliberalismului, modelul francez este în perfectă armonie cu ceea ce aş numi filozofia luminilor şi “cultul” umanismului. Altfel spus cu ideea că în codul genetic al umanităţii este înscris