Mai întâi si mai întâi rezervaţia de scriitori a fost creată de regimul comunist, cel care prefera să-i aibă pe toţi sau pe cât mai mulţi sub ochi, sub control, ca să nu alerge în toate părţile după fiecare, să nu trebuiască să pună pentru fiecare câte un agent, să audă si să vadă ce spune si ce crede despre regim, despre conducătorul iubit si despre celelalte bluff-uri de rigoare în acei ani.

Culmea este că manevra a prins la mulţi dintre noi, care, oricum, o luaserăm, poate, pe calea asta tocmai din dorinţa de a ne deosebi de ceilalţi, cei cu preocupări exacte, practice. Şi atunci, ni se părea foarte potrivit să stăm mai mult împreună decât cu te miri cine. Adică tocmai în rezervaţie, ca indienii din America de Nord. Ţin minte că, într-o vreme, când am frecventat personal câteva festivaluri de poezie din lumea din jur, am chiar teoretizat faptul că mă simt mai aproape de un poet francez de exemplu, decât de un concetăţean care nu scrie. Mi se părea că lumea celor care se îndeletniceau cu acelaşi fel de a privi în jur îmi era mai aproape decât aceea a semenilor mei de aceeaşi limbă şi, cum se zice, sânge. Personal, n-am avut niciodată prejudecata neamului, a sângelui care ne-ar lega într-un lanţ nevăzut. O vreme, asta chiar s-a potrivit cu internaţionalismul, e drept, în cazul meu, nu proletar. Dar în scurtă vreme m-am trezit că aş putea fi acuzat de cosmopolitism, ceea ce devenise o erezie din punctul de vedere al regimului.

Dar nu cred că puterea comunistă a fost prima care ne-a despărţit de oamenii cu alte îndeletniciri, ea n-a făcut decât să constate o stare de fapt şi să profite de ea. Despărţirea se produsese demult, de când mijloacele literare se rafinaseră şi nu mai erau întotdeauna la îndemâna oricui, a omului care citea prima carte din viaţa lui. Aşa cum nici limbajul medicilor sau al chimiştilor nu coincidea şi nu era deloc