Am plecat spre Arad, via Cluj. Trebuia să ajung la Arad pentru că Victor Rebengiuc primea un premiu, o distincţie importantă, Bene Merentis, acordată cu reverenţă si dragoste.
Mi s-a părut aproape o datorie să fiu prezentă, să-l asigur, încă o dată, de preţuirea mea. Apoi, am hotărît să merg dintr-un gest de solidaritate faţă de Laurian Oniga, directorul Teatrului de Stat, cel care face şi ca Festivalul de Teatru Clasic să existe, să caute formule noi, ca să meargă decent mai departe. Şi încă ceva: prietenia faţă de un manager excepţional, Christian Caimacan, cel care a organizat şi a condus ani de zile un festival minunat la Saarbrucken, acolo unde am văzut cîteva dintre cele mai importante producţii ale teatrului german şi francez. Şi nu numai. Acolo am desluşit, pentru prima oară, pe la mijlocul anilor nouăzeci, laboratorul construcţiei unei instituţii care este un festival de teatru. Acolo trăiam zi şi noapte între fascinaţia scenei, a ceea ce se vede ca act artistic şi culise. Viermuiala şi agitaţia unui festival mi-au sucit atunci, pentru prima oară, minţile. Am văzut, concret, felul în care imaginaţia lucrează creativ în conceptul unui astfel de eveniment, pînă la cele mai fine şi, adeseori, imperceptibile detalii. Am scris despre cele trei ediţii la care am fost, despre spectacolele văzute, despre atmosfera unui oraş care trăieşte pentru artă, un interval. O miză extraordinară! Lucru pe care îl simt de la o vreme şi la noi. Festivalurile de teatru din oraşele de provincie strîng comunitatea la teatru, cu bucurie. Asta e decisiv în artă! Pe urmă abia ar avea sens discuţia despre calitate, despre criteriile selecţiei, despre coerenţă. În fine, dacă cineva chiar are nevoie de lucrurile astea. De regulă, însă, cercul rămîne cam închis, restrîns la tot ce este local: conducerea locală a Primăriei, a judeţului, presa locală, atît cît este şi cum e
