Citind teribila, tulburătoarea carte a lui Grigore Cartianu despre "Sfârşitul Ceauşeştilor", am fost frapat, peste toate, de două lucruri.

Mai întâi, după tot ce citisem, auzisem şi văzusem - inclusiv o parte din serialul TV al aceluiaşi Cartianu -, credeam că am idee despre ceea ce s-a întâmplat în acele zile, între 21 şi 25 decembrie 1989. Mă înşelam. Trebuie să citeşti tot, toate declaraţiile, să asimilezi toate reperele orare, să vizualizezi scenele ca să înţelegi cu adevărat ce uriaş haos şi ce uriaşă manipulare s-au suprapus atunci entuziasmului, curajului nebun, spaimelor, confuziilor şi tuturor celorlalte dimensiuni ale perioadei.

Sunt scene halucinante, aparent fără legătură cu firul epic principal, precum cea în care un sătean fără dinţi o întreabă pe primăriţa ce trecea într-o basculantă: "Tovarăşa primar, acum pot să tai viţelul?", la care femeia îi răspunde: "Taie-l, că nu se ştie ce urmează!" Într-adevăr...

În al doilea rând, am rămas cu un gust amar - ca să nu zic ofticat - de următorul lucru: în acele zile, Nicolae Ceauşescu a intrat în contact direct cu vreo 25-30 de oameni. Cu cel puţin jumătate dintre ei a discutat. Cu unii pe îndelete, căci erau obligaţi să împartă acelaşi spaţiu (maşină, cameră) ore şi chiar zile de-a rândul. În fine, cu cel puţin şase-şapte dintre aceşti oameni a discutat direct - şi pe ton ridicat - despre motivele pentru care se afla în acea situaţie şi în acea postură. De vreo două ori întreabă extrem de precis: "Ce-am făcut eu rău, mă!?"

Or, nimeni dintre interlocutori - nici măcar cei foarte porniţi împotriva lui - nu-i răspunde aşa cum ar fi trebuit, adică punând în faţă crimele şi păcatele grave, fundamentale. Sunt invocate, e drept, şi demolarea satelor, şi foametea, şi nivelul de trai (întreruperile de curent, apă, căldură), şi altele - dar mai mult generic, la ni