În Bucureşti, în Centrul Vechi, pe Strada Smârdan, la numărul 37, actorul şi regizorul de teatru şi film Horaţiu Mălăele a deschis o galerie-atelier care ar fi să se cheme "de caricatură", dacă toţi termenii domeniului, inclusiv acela de "galerie", n-ar suporta unele corecţii. Mălăele însuşi nu semnează caricaturi, ci carigrafii, adică portrete, în care grafica în sine e tot atât de personală ca şi viziunea asupra subiecţilor.
La cei mai mulţi caricaturişti desenul nu e definitoriu. Contează la aceştia ideea, mecanismul comic. Carigrafiile lui Horaţiu Mălăele nu sunt de publicat în ziare şi reviste şi nici de expus în saloanele genului. Sunt de pus în ramă, ca lucrări de grafician specializat în reprezentarea exagerată a caracterelor într-un registru bonom, ironic. Galeria-atelier e deschisă, fireşte, pentru public, dar şi pentru colegii din breaslă care simt nevoia să socializeze - cum se spune astăzi unei trebuinţi spirituale vechi de când lumea. Toţi artiştii "socializează" - oribil cuvânt! - cu vizitatorii în expoziţiile lor. Aici însă e binevenit un public care nu intră în sală doar ca să se hlizească la nişte desene comice.
În lumea presei bune şi, în general, în sistemul galeriilor de calitate ironia subţire a selectat un public instruit şi deschis la creativitate în materie de portret. E o mare deosebire între portretul "făcut" pe loc, la zece euro bucata, pe platoul din faţa Muzeului Pompidou, de la Paris, şi portretele îndelung esenţializate, pline de găselniţi încântătoare, ale lui Horaţiu Mălăele. Cum ar fi de exemplu portretul dintr-o singură întortochere a liniei. Sau autoportretul lui Mălăele cu un infinit de variante, toate căutând şi mai caracteristicul.
Galeria lui Mălăele nu e un capriciu. E o investiţie, un cost, o îndrăzneală, o activitate care pare să nu aibă legătură cu profesia de actor. A
