Ai trecut prin etapele scriitorului de tranziţie. Evoluţia ta ca scriitor profesionist a inclus aproape toate salturile necesare şi etapele (obligatorii?) pe care un întreg mecanism de piaţă, cel editorial, le-a impus. A fost nu doar greu, cred, dar şi obositor şi derutant drumul pînă la o carte tipărită în condiţii normale, pînă la un contract avantajos şi pînă la o intrare pe piaţă. Ca să nu mai spun că, dintr-o perspectivă pe care aş numi-o clasică, evoluţia ta a urmat traseul foarte drag oricărui student filolog care a mers la facultate din pasiune - cenaclu şi volum colectiv. Cum îţi explici, dincolo de raţiunile economice, încetineala cu care în România un tînăr autor (mai ales) a devenit „scriitor“? Cum vezi acum, retrospectiv, povestea asta în cazul tău? Am trecut, de fapt, prin tranziţie. Am văzut cum se surpă instituţiile de validare anterioare – edituri, reviste culturale – şi cum, de cele mai multe ori, nu se aşază nimic pe ruine. Am luat anii ’90 în piept cu inocenţa înotătorului care-şi închipuie că poate tăia valurile la nesfîrşit. Debutasem cu versuri într-un Contrapunct din 1991, dar, la vîrsta aceea, nu mă interesa decît să mă antrenez în literatură. Făceam genuflexiuni stilistice, flotări narative, încercam să respir cît mai corect în maratonul de texte în care, pe nesimţite, intrasem. Îmi amintesc limpede primele zile de studenţie – era un octombrie portocaliu, de-a dreptul oniric – , cînd nu ştiam exact cum să ajung la cenaclul care trebuia să existe în facultate. Şi care, surprinzător, chiar exista. Se numea Central şi era ţinut de cîţiva studenţi din anii mai mari – Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Svetlana Cârstean, Sorin Gherguţ, Răzvan Rădulescu etc. Acolo se citeau texte pe temă dată, se vorbea despre Bahtin, Foucault şi Derrida, Cartea de nisip a lui Borges, dar şi Golemul lui Gustav Meyrink erau la mare căutare, modernismul trebuia