În 1955, Ştefan Aug. Doinaş îşi dă demisia din învăţământ. Părăseşte localitatea Gurahonţ şi se mută în Capitală. Cu sprijinul lui Radu Stanca1, al lui Ovid S. Crohmălniceanu2 şi cel decisiv venit, se pare, din partea lui Mircea Avram (coleg cu Doinaş la Liceul „Moise Nicoară" din Arad, directorul teatrelor din Departamentul Culturii)3 devine redactor la revista „Teatrul", în al cărei colegiu se numărau: Camil Petrescu (preşedinte), Simion Alterescu, Aurel Baranga, Margareta Bărbuţă, Radu Beligan, Mihail Davidoglu, Lucia Demetrius, Dan Nasta, Irina Răchiţeanu, Florin Tornea, George Vraca şi Horia Deleanu (redactor-şef).

Aici, cerchistul redactează cronici dramatice şi însemnări referitoare la probleme de artă teatrală. Amănuntul necunoscut este că scriitorul a publicat atât cu pseudonimul ales în adolescenţă, cât şi cu numele de la naştere: Ştefan Popa. După o tăcere publicistică de circa opt ani — întreruptă de intervalul 1950-1951, când, sub pseudonimul Ion Motoarcă, i s-au publicat poezii de propagandă —, primul şi singurul laureat al Premiului „Sburătorul" pentru poezie (1947) iese din „exilul interior"4. Numai că puţini îşi aminteau de baladele ce alcătuiau o parte din proiectatul volum de debut, Alfabet poetic. După ideologia oficială, versurile din studenţie erau anacronice, fiindcă nu ilustrau „ura de clasă" şi „omul nou". Reîntoarcerea în câmpul literar reprezenta o acomodare cu regulile jocului. Totuşi, scriitorul căuta să plătească un tribut redus.

Cu toate că teatrul fusese parazitat de maniheism (exploataţii împotriva „duşmanilor poporului"), repertoriile nu excludeau piese clasice din literatura universală şi română. Astfel, cronicarul dramatic avea posibilitatea să evite deopotrivă reprezentaţiile ideologizate şi limba de lemn. În plus, fiind spectator înainte de toate, Doinaş se putea concentra exclusiv asupra elementelo