În urmă cu o lună, am auzit la un post de radio o stire care mi-a revenit în minte aproape zi de zi, de nenumărate ori: Stephen Hawking a declarat că în cel mult 200 de ani pământenii trebuie să-si găsească alt loc în spaţiu pentru a supravieţui.

Mi-am imaginat tot felul de lucruri care s-ar putea întâmpla între timp, mi-am imaginat că eu voi asista la acest sfârşit, dacă aş fi cumva iertat şi m-aş întoarce la vârstele matusalemice de la începutul omenirii. Mi-am amânat cât am putut această revelaţie, dar ea s-a acutizat profund când am trecut pragul Muzeului de Artă din Timişoara, un palat baroc, dominând una din laturile Pieţei Unirii, ca o mărturie a unui trecut nu foarte îndepărtat, civilizat şi somptuos.

Galeria de la parter, undeva în dreapta intrării monumentale a palatului, găzduia lucrări ale artiştilor Dany Madlen şi Gheorghe Zărnescu, iar cele de la etaj, aproape în diagonală, într-un fel de antinomie involuntară, lucrări ale artistului Maxim Dumitraş.

Am regăsit, deci, în galeria soţilor Zărnescu acea panică pe care ţi-o poate provoca întunericul, ca şi când un cataclism uriaş produs de o ardere colosală ar fi lăsat pe pereţii albi urmele de fum şi resturile a ceea ce am putea considera ca fiind indicii ale lumii creştine în care încă trăim. Pus la treabă, focul arde şi metalul, iar formele neregulate care ar rămâne, tăciunii, nu sunt altceva decât semnele unei suferinţe imense. Cu toate acestea, o oarecare seninătate pare să moleşească urmele violente ale focului plastic ce arde piesele lui Gheorghe Zărnescu, regăsită în catifeaua neagră ce domină lucrările doamnei Dany Zărnescu.

Să ne întoarcem la piesa care mi-a plăcut cel mai mult, dominantă, impunându-se aproape violent, un crucifix aşezat pe un perete de apus care ni-l înfăţişează pe Iisus contorsionat într-o suferinţă suplimentară pricinuită