Frapantă, în comentariile dedicate celui de-al doilea roman al lui Matei Vi[niec, e convingerea cu care câ]iva critici au vorbit despre o presupusă formulă realistă.

Eroarea lor se datora unei confuzii de natură teoretică: aceştia tratau recognoscibilul drept palpabil. (O parte din răspundere poartă şi autorul însuşi, care a încurajat, printr-o serie de declaraţii, o asemenea lectură detectivistică, reconstituind, pentru cei interesaţi, conjuncturile unui număr de scene de la începutul exilului său parizian. Până şi strania maladie care dă titlul cărţii e atestată clinic. Numai că, oricâte din cele scrise în Sindromul de panicăs-au întâmplat întocmai, convenţia realistă, cu tot ce presupune ea, nu se susţine.) Atunci?

Recognoscibil există şi în al treilea roman semnat de Vişniec, apărut de foarte puţină vreme. Doar că reperul nu mai e, acum, unul singur. Nota introductivă e destul de lămuritoare: „Spun toate aceste lucruri pentru că romanul meu Domnul K. eliberat este, în primul rând, un omagiu adus lui Kafka. Această carte este însă legată şi de un anume moment din viaţa mea: plecarea din România, în 1987. În România nu avusesem niciodată de gând să scriu un roman care să se raporteze direct la Kafka, scrisesem doar piese legate de lumea kafkiană în care trăisem. Ajuns la Paris, însă, am simţit un şoc: şocul libertăţii. Ieşeam parcă dintr-o închisoare şi nu ştiam ce să fac cu libertatea mea. M-am simţit brusc ca personajul lui Kafka, domnul K., dar trăind o traumă în sens invers, altfel spus, nu şocul arestării, ci şocul eliberării." (p. 6)

Existenţialism temperat aşadar, nu realism. Încadrarea e departe de a fi surprinzătoare. Proza autorului prelungeşte direcţiile trasate de poezia şi de teatrul său. Interesant în schimb e felul în care Vişniec se foloseşte, pe un asemenea fond deloc permisiv, de un întreg arsenal de teh