Curând, descoperi că nu-i face nicicum plăcere să se întoarcă, seară de seară, în propria lui casă. După serviciu, hoinărea până târziu sau se înfunda în cârciumi dosnice, de unul singur. Nu vorbea cu străinii decât arareori, prefera să bea în tăcere. Deseori se cuibărea în casa umbroasă a maică-si si adormea îmbrăcat, privind întunericul. Maică-sa îmbătrânise, surzise şi plângea de trei ori pe zi.

Mai mult se furişa prin odăi, fierbea colivă pentru morţi şi privea ceasuri întregi fotografiile ovale de pe perete. Venea în toiul nopţii şi se juca cu degetele în părul lui. Îmbătrânise în zece ani cât n-o făcuse de când o ştia el. Vorbea puţin, foarte puţin şi nu spunea niciodată prostii. De obicei, erau rugăminţi privind înmormântarea, moştenirea, rudele sau mici chestiuni administrative. Nu era nebună, dar nici întreagă la minte. Mai degrabă ciudată. Strângea sticlele în urma lui fără să spună un cuvânt, le ducea în magazie şi, cu un ciocan, le transforma în cioburi minuscule. Altminteri, nu-i reproşa niciodată nimic. Când a dus un mic televizor alb-negru, să-şi mai omoare timpul, bietul aparat a împărtăşit soarta sticlelor. Bătrâna reacţiona imprevizibil, după legi numai de ea ştiute şi nu încerca să se justifice în faţa nimănui.

Ziua şi-o petrecea posac în taxiul care se transformase într-o cochilie galbenă de melc. În interiorul acela tapisat, invadat periodic de figuri şi mirosuri străine, îşi încropise o lume a lui. Câteva casete cu muzică, două fotografii, câteva cărţi şi mereu o sticlă bine înfofolită în portbagaj, pentru orice eventualitate. Îi plăcea să tragă pe străzi lăturalnice şi să se uite la oameni, să viseze cu ochii deschişi sau să asculte muzică şi să răsfoiască o carte. Într-un timp, în primul an de taximetrie, din disperare a vrut să dea la facultate. Să fugă de serviciu, de oraş şi de amintiri. Din liceu nu mai ştia