Volumul de debut al lui Cosmin Manolache (Ce faţă cumplită am) nu este, cum s-ar crede, având în vedere cuprinsul şi caracterul fragmentar al texului, o antologie, o culegere de povestiri. Motto-ul din John Barth, unul dintre clasicii postmodernismului, funcţionează, de altfel, ca un semnal de avertizare, care cere un anumit tip de lectură: "Dar, în adâncul sufletului său, faptul morţii şi toate aceste anticipări senioriale erau pentru Ebenezer ca nişte fapte de viaţă, fapte de istorie şi geografie pe care, datorită educaţiei şi înclinaţiilor sale naturale, le privea întotdeauna din punctul de vedere al povestitorului: noţional le accepta finalitatea; substituindu-li-se, se amuza pe seama groazei; dar nu accepta cu adevărat nici una, nici alta. Că vieţile sunt povestiri, accepta; că povestirile se sfârşesc, era de acord - cum ai putea începe alta? Dar ca povestitorul însuşi să trebuiască (sic!) o anumită povestire şi apoi să moară... de necrezut! De necrezut!" (John Barth, The Sot-Weed Factor).

Considerate în sine, autonom, cele mai multe proze vădesc o descurajantă ariditate, punând la grea încercare răbdarea chiar şi a celor mai conştiincioşi cititori. Fapte şi impresii dintre cele mai anodine sunt consemnate cu o perseverenţă demnă de scopuri mai nobile - dar, tocmai de aceea, suspectă. În marea lor majoritate, naraţiunile lasă în suspensie (deliberat) conflictul, intriga, de parcă scriitorul şi-ar fi propus să evidenţieze cu orice preţ inutilitatea, pentru povestitor, a "subiectului" ales, care aici pare indiferent. În fapt, tehnica aceasta a amânării sau a "aşteptării frustrate" (cum o numeşte Paul Cernat, semnatarul prefeţei) relevă o subtilă tentativă de deconstrucţie a epicului. Cosmin Manolache este interesat mai mult de mecanismul povestirii, de arhitectura (meta)textuală: confesiunea, discursul subiectiv, la persoana I, dezvăluie nu proce