Orice previziune pe termen lung ne sperie. Ce spuneţi, de pildă, de afirmaţia pe care o auzim, tot mai frecvent, în ultima vreme - fie pe canalele mediatice, de la analişti economici sau politici, fie de aiurea, din gura oamenilor apropiaţi nouă, care nu sunt, nici pe departe, pesimişti incurabili, sau de la necunoscuţi: "România nu va reveni, nici peste cincizeci de ani, la normalitatea pe care a atins-o cândva"? Evident, rămâne de precizat perioada când "a atins normalitatea", dar asta e altă poveste. Şi, totuşi, mai e cazul să ne întrebăm pe ce se bazează previziunea specialiştilor, apropiaţilor, necunoscuţilor ş.a.m.d., dacă nu pe datele unui prezent continuu - dezastruos - care îşi refuză luxul de a deveni trecut, ba chiar aspirând la permanentizarea, ca viitor, a sfârtecatului prezent? Până şi copiii au aflat că nu mai există nicio nădejde în normalizarea vieţii. A aflat toată Europa că sentimentul de încredere în viitor al românilor a dispărut, cu desăvârşire. Se ştie, însă, că speranţa moare ultima... (a se înţelege: cât timp eşti viu!). Ce mai urmează, se subînţelege. Iar concluziile FMI nu fac decât să arate cu degetul spre falsa noastră "preferinţă" pentru pesimism; pentru deznădejde: "Românii au trecut, în ultimii doi ani, de la statutul de cei mai optimişti est-europeni la polul opus, nivelul de încredere fiind foarte scăzut în privinţa perspectivelor financiare..."; sau "România a înregistrat cea mai severă scădere a încrederii consumatorilor şi este singurul stat (din cele şapte ţări analizate, în luna august, de amintita instituţie internaţională, şi anume - România, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Estonia, Letonia şi Lituania!) în care a dispărut optimismul". În plus, "Suntem printre primii, din Europa Centrală şi de Sud-Est, în privinţa nivelului creditelor neperformante", potrivit unui studiu al Capital Economics.

Desigur, pentru noi nu mai