Intervenţie în cadrul dezbaterilor Sesiunii anuale de comunicări a Institutului pentru Studierea Holocaustului în România - Elie Wiesel (Bucuresti, 11 octombrie 2010)

Am venit în acest octombrie mohorît în România, invitaţi la Cluj de cunoscutul scriitor Eugen Uricaru şi de viceconsulul Italiei în România, inginerul Radu Pâslaru. Eram pentru prima oară în frumosul oraş din Ardeal. Am folosit prilejul pentru a merge pe urmele Holocaustului, care a bîntuit în aceste locuri – aflate sub stăpînire hortystă – în anul 1944, cînd naziştii erau în mod evident invinşi. Am vizitat casa familiei noastre, care a luat drumul fără de întoarcere al lagărelor de exterminare.

Am intrat cu smerenie în curtea casei, am ridicat privirea spre balconul de la etaj şi am revăzut cu ochii minţii scena cunoscută din fotografii: pe matuşa Cilica – sora cea mare a tatălui nostru, avocatul Valentin Saxone – o femeie deosebit de frumoasă şi de dotată intelectual, alături de fiul ei Arthur şi de viitoarea noră, Eva. Matuşa a fost exterminată imediat la Auschwitz, aşa cum ne-a povestit Eva, care a supravieţuit trierii efectuate de bestia Menghele. Eva a suferit, de multe ori, de coşmaruri, după întoarcerea din lagăr. Vărul Arthur a supravieţuit în lagărul de la Bergen-Belsen, dar nu mai era în stare să vadă un cartof, căci îi mîncase cruzi, cu coajă şi pămînt. Am inchis poarta curţii acestei case pline de amintiri dureroase, am respirat adînc aerul de toamnă, am reflectat la prezent, dar mai ales la viitor.

Sîntem un popor greu incercat. Au fost exterminate 6 milioane de evrei în cadrul „soluţiei finale“ a unui dement, a unei „bestii cu chip de om“, cum l-a numit tatăl meu, într-un articol publicat in ziarele vremii.

Dar poporul nostru a supravieţuit. Mulţi dintre supravieţuitori au contribuit la infiinţarea şi consolidarea Statului Israel. Era normal ca după trau