Leonard Doroftei, sportivul care a făcut istorie în boxul românesc, îşi împarte acum timpul între familie şi o şcoală de box pe care a deschis-o lângă Ploieşti, unde ajută copiii nevoiaşi să îşi termine şcoala. Poreclit Moşu’, Doroftei vorbeşte despre susţinerea necondiţionată a familiei sale şi despre cum l-a disciplinat acest sport, transformându-l într-un profesionist.

Cum te-ai îndreptat către box?

În şcoala primară mă jucam cu prietenii acel joc cu ţevi prin care sufli cornete. După un joc, am câştigat ţeava unui prieten, că aşa era jocul, iar el mi-a propus să merg la o sală de box, a Uzinei 1 Mai, unde mergea şi fratele lui. Când am intrat în sala de box, am simţit că acolo este locul meu şi că am chemare pentru acest sport.

Citiţi şi:

Forbes: Cea de-a doua viaţă a sportivului român

Doroftei: Bute se luptă la o categorie slabă. Eşti de acord?

Care a fost primul contact cu acest sport?

Mi-a plăcut să mă bat de mic copil, să alerg şi să fac şi altele, în afară să fur, nu că nu aş fi avut îndemânare, dar mi-ar fi fost ruşine de mine. Când am ajuns, însă, în sala de box, am învăţat să respect o regulă şi asta m-a ajutat foarte mult să nu mai fiu golan, ci să fiu un sportiv.

Cum l-ai ales?

Când eram copil, fratele meu m-a înscris la clubul de fotbal al Feroemail crezând că în viitor voi putea avea o carieră de fotbalist. Poate dacă m-ar fi dus înainte de box aş fi ales fotbalul, dar boxul nu îmi dădea pace. La cât am muncit cred că în orice sport aş fi avut rezultate, chiar şi în fotbal. La primul campionat am câştigat primul meu titlu, la al doilea campionat, al doilea titlu, iar atunci mi-am pus semne de întrebare. Dacă la început a fost plăcere, apoi a devenit necesitate. Cu ajutorul boxului am putut să termin şcoala foarte uşor, am făcut rost de bani şi m-am angajat. Iar toate aste