Sunt genul acela, hulit. Dispreţuit cu privirea – la aflarea secretului – şi arătat cu degetul. Mustrat de cei care ţin la mine.
Tipul de om care nu termină cărţile, dacă nu îi plac. (Oh, nu!). Care, dacă adoarme la un film, nu se uită a doua zi la continuare.
Pentru a nu lăsa o impresie greşită asupra persoanei de faţă (sunt la fel de dependentă ca ceilalţi oameni moderni în privinţa aparenţelor), notez că 1. cărţile neterminate nu sunt chiar atât de multe, 2. sunt mai puţine decât cele terminate, slavă domnului, 3. dar sunt cunoscute.
Problema e că nu le citesc şi nici nu le încep cu scopul ăsta, de a le duce la capăt. E o chestie de seducţie la mijloc. Mă las uşor prinsă în jocul lor, le ofer toată disponibilitatea de a-mi fura minţile. Le pot închide, însă, cu aceeaşi uşurinţă, dacă nu m-au convins după 50, 100 de pagini. Sau, dacă între timp, s-a întâmplat un deficit major de atenţie.
Au sfârşit în felul acesta, trist – mai degrabă nu au sfârşit – Cartea neagră, Conversaţie la catedrală, Antimemoriile, vreo trei SF-uri cu coperţi roz, După două mii de ani, Al 27-lea oraş.
Unele rămân aşa, părăsite cu premeditare. Altele sunt doar victimele unei amânări care li s-a dovedit fatală. S-a întâmplat să duc până la capăt cărţi proaste, care mă enervau la culme, şi să las la mijloc altele cu care legasem o relaţie serioasă de simpatie.
Tot cu sfârşitul cărţilor mai am o boală. Se face ca anumite cărţi să îmi ridice aşteptări incredibile în ceea ce priveşte propriul lor final. Motiv pentru care îl prelungesc nefiresc, ţinându-l suspendat şi câteva săptămâni dacă am impresia că este necesar, cu ultimele pagini neatinse, ca şi cum ar avea nevoie de spaţiu pentru a respira.
Creează iluzia că au nevoie de multe sute de pagini doar pentru a spune totul pe ultima sută de metri – Parfumul a fost unul dintre aceste cazuri – ca la final, de
