Presa a fost, este şi va fi neputincioasă în faţa mogulilor vechi şi noi, fiindcă abandonată de public nu valorează nimic.

E 1932 şi în redacţia ziarului „Deşteptarea" e linişte, se aude rumoarea surdă a străzii. Voicu, singurul redactor matinal, dormitează cu pălăria pe ochi, ca să nu îl deranjeze lumina solară. „Deşteptarea" miroase a mort, dar - după cum bine ştiu oamenii de presă - toate gazetele au miros. Nimeni nu poate explica de ce mai apare ziarul, cine îl plăteşte, cine îl citeşte. Jurnaliştii îşi spun în fiecare zi că mâine nu mai iese şi - iată că - totuşi iese. Tirajul să tot fie de 1.007-1.008 exemplare din care se vând 700, hai 800. Şi atunci?

Atmosfera se animă uşor cu sosirea lui Pompilian, care ticluieşte „reportagii" la repezeală pentru şpăgi mici şi mijlocii. Secretarul general de redacţie, Ştefănescu, urlă că nu are timp, că el face ziarul, că e enorm de ocupat.

Atunci intră în scenă profesorul Andronic, un naiv care crede - sărmanul! - că, totuşi, cuvântul tipărit are o mare importanţă. Ştefănescu îi explică, repede, că o gazetă trăieşte o zi, o dimineaţă, o oră, moare la cinci minute de când ai pus mâna pe ea. E „Ultima oră", o piesă de teatru în care Mihail Sebastian îşi pune tot talentul, o capodoperă despre şantajul de presă, despre fobiile celor avuţi, despre relaţia patron-ziarist, o temă aşadar actuală, dacă nu eternă.

Faceţi cunoştinţă cu Griguţă Bucşan, stăpân pe petrol, metalurgie şi gata să pună monopol şi pe ovăz. Directorul „Deşteptării" ştie că găseşte la el „oarecare înţelegere". Lui Bucşan îi place să vorbească sincer, ca între bandiţi. O imensă neînţelegere developează un mecanism de gândire specific bogaţilor corupţi. Conu Griguţă nu înţelege de ce nu îl poate achiziţiona şi pe banalul Andronic. Primiţi această replică de dincolo de orice stenogramă: „Nenorocitule, de ce te amesteci în meserii