Aşa s-a intitulat prelegerea susţinută de Ivan Krastev, joi, 19 octombrie a.c., organizată de Fundaţia Naţională pentru Democraţie (National Endowment for Democracy) la Ambasada Canadei din Washington, în seria Conferinţelor Seymour Martin Lipset dedicate democraţiei în lume. Am avut şansa să fiu invitat la toate celelalte şase ediţii anterioare ale acestui ciclu de prelegeri (2004, Fernando Henrique Cardoso – Scholarship and Statemanship; 2005, Francis Fukuyama – Identity, Immigration, and Liberal Democracy; 2006, Saad Eddin Ibrahim – Toward Islamic Democracies; 2007, Pierre Hassner – Russia’s Transition to Autocracy: The Implications for World Politics; 2008, Jean Bethke Elshtain – Religion and Democracy: Allies or Antagonists?; 2009, Nathan Glazer – Democracy and Diversity: Dealing with Deep Divides) şi trebuie să spun că prelegerea lui Krastev a fost, într-un anume fel, cea mai incitantă.

Îl ştiam din scris şi îl întâlnisem rapid în câteva rânduri. Ultimele lui două cărţi în engleză – The Anti-American Century, co-editor Alan McPherson (2009) şi mai vechea (2004) Shifting Obsessions: Three Essays on the Politics of Anticorruption - s-au bucurat de mare atenţie printre specialişti. Articolele pe care le semnează în the Wall Street Journal, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Le Monde, the Financial Times, the Journal of Democracy sau pe OpenDemocracy.net au consolidat reputaţia unuia din cei mai interesanţi analişti ai Europei de Est.

Născut în 1965, Krastev este cu totul dezinhibat când vine vorba de dileme ale comunismului european, întrebări care au devenit un fel de obsesii pentru analiştii politici cu 20 sau 30 de ani mai vârstnici decât el. Alegând Rusia drept studiu de caz pentru prelegerea sa, el a precizat încă de la început că nu a făcut-o pentru că Rusia reprezintă ţara viitorului. Rusia, crede Krastev, nu este acea ţară a viitorului dar des