Destinatia... Sud!
Sa mergi spre sud, fara sa te opresti, sa intri adanc in campie, cu soarele in dreapta, imens, in crepuscul. Fara indicatoare, fara GPS. Intr-un timp incremenit in amiaza. Lanuri de grau si de floarea-soarelui, campie razvratita. Si o cale ferata, serpuind spre o destinatie incerta. Soarele violent striveste contururile. Masina mea ruleaza pe un "drum european" de secol 19. Lentoarea caniculei, grau ars de soare! Si dorinta mea obsesiva sa miros ploaia!
Dunarenii...
Memoria unui om e legata de memoria unui loc. Asta imi trecea prin cap cand intram in Corabia, orasul bunicilor mei, intr-o zi de august in flacari, saharian, secetos. E ora pranzului, a siestei, nu e nimeni pe strada. In ciuda tuturor profetiilor apocaliptice despre desertificarea acestui land, campia se incapataneaza sa ramana vie, iar peisajul, in ansamblu, nu e deloc dezolant si nu-mi transmite nici o stare deprimanta. Dunarea e la fel de frumoasa si de salbatica cum o stim. Doar agitatia de odinioara, lumea colorata a sudului negustoresc al inceputului de secol 20, sub soarele torid al dupa-amiezelor dunarene, pare o istorie abandonata. Oamenii astia, contemporanii, nu mai stiu ce e cu ei. Doar bunicii sau strabunicii mai cunosc povesti despre cum era... inainte! Inainte de bolsevizarea tarii, inainte de comunisti, inainte de... trauma, inainte de... uitare!
Din vremea negustorilor de altadata
Palatul Cosma Constantinescu, azi - Casa de Cultura Ceva, totusi, nu s-a schimbat, fata de acum 100 de ani: lumina halucinanta a dupa-amiezelor dunarene. Tot asa se ondula si atunci fin-rosiatic, curgand de-a lungul peretilor imbatraniti ai orasului. E ora la care negustorii respectabili ai targului ies cu sotiile lor la promenada, de-a lungul bulevardelor principale: I. C. Bratianu, Regina Maria si Cuza-Voda. Primii ani ai
