Să ne închipuim că suntem undeva, la sud de Paris, într-un sat potopit de păduri prin care se ascund sumedenie de jivine. Suntem în deceniul patru al secolului al XVII-lea, iar Charles de l'Aubepine, marchiz de Chateauneuf şi senior de Montrouge, e încântat să organizeze o vânătoare pentru regele său şi pentru cardinalul Richelieu, în solda căruia se află. Marchizul abia a cumpărat senioria de la Montrouge şi plănuieşte să ridice aici un castel impunător.
Cum câmpiile şi pădurile din jur sunt bogate în vânat, va organiza mai multe vânători ca aceasta - îşi spune în gând, bucurându-se să-i vadă pe seniorii oaspeţi mâncând cu poftă din bucatele întinse pe masa aşezată în grabă într-o poiană. E încântat de bucătarul „împrumutat" chiar de la cuhnia gărzilor cardinalului. A venit acolo, în poiana de lângă Montrouge, cu întreg „arsenalul" bucătăriei de campanie a garnizoanei. Aşa, a putut să pregătească şi berbecii aceia la proţap, cu carne gustoasă şi suculentă, dar şi escaloapele de viţel, cu garnitură de „champignons", celebrii bureţi albi, cultivaţi anume pentru desfătarea aristocraţiei de ţăranii pricepuţi din jurul Parisului.
Pe la 1640, castelul cel nou al marchizului de... Chateauneuf (minunat joc de cuvinte!) e deja înălţat. Cum legătura dintre seniorul de la Montrouge şi primul-ministru al Franţei, Richelieu, e destul de strânsă, castelul va fi adeseori o gazdă primitoare pentru cel care ţinea în mână destinele poporului francez. Asta până în decembrie 1642, când cardinalul se stinge din viaţă. Între timp, marchizul îşi angajase propriul bucătar, cu nimic mai prejos decât cel al gărzilor. De altfel - şi aici ajungem cu povestea pe tărâmul reţetelor celebre - acesta avea să creeze, anume pentru Richelieu, un fel de mâncare din carne fragedă de viţel, ciuperci de cultură şi vin de Porto. Numele bucătarului n-a mai ajuns până la noi. @N_P
