Seara, după opt fără un sfert, nu mai prindeai pe afară picior de copil. Fugeau toţi în casă, pentru că, la fără zece, începeau desenele. Chiar dacă erau departe de filmele de acum, animaţiile alb-negru ale “epocii de aur”, de genul “Mihaela”, “Miaunel şi Bălănel” ori “Pătrăţel”, difuzate cu ţârâita înainte de Telejurnalul de la 8.00, erau singura “distracţie” rezervată copiilor.

Nu conta că erau filme mute şi că pe parcursul lor se auzea doar o melodie enervantă, nici că Mihaela, fetiţa cu trei fundiţe-n păr, avea doar un rol de ascultător şi apărea un minut, la începutul peliculei. Ne plăceau poveştile, iar aceste desene animate erau un fel de fereastră prin care le puteam vedea aievea. “Mihaela şi Scufiţa Roşie”, “Mihaela şi Albă ca Zăpada”, “Mihaela şi basmele bunicii” sau “Mihaela şi Pinocchio” sunt doar câteva din serialele acelor vremuri.

Nici omuleţul lui Gopo sau “Bălănel şi Miaunel” nu erau de lepădat. La fel de mute ca şi cele cu Mihaela, aceste filmuleţe cu pisoiul poznaş şi căţelul cuminte copiau veşnica dispută dintre Tom şi Jerry. Şi erau chiar mai dinamice şi mai frumos desenate decât Mihaela!

Dar de Pătrăţel, acel băieţel de-o şchioapă cu şapcă pătrăţoasă şi cu urechi clăpăuge, îşi mai aduce aminte cineva? Sau de Lolek şi Bolek, frăţiorii poznaşi? Dacă nu le ştiţi, le mai puteţi găsi pe You Tube. Cândva însă, prin intermediul lor, Ceauşescu ne spunea “Noapte bună, copii!” şi ne trimitea la culcare, ca să fim odihniţi a doua zi, la şcoală. Aşa şi făceam, pentru ca părinţii să se poată uita le televizor până la 10.00 seara, când se încheia programul.

Şi nu ne supăram, pentru că sâmbăta primeam un bonus: vedeam la “Gala desenului animat” câte un filmuleţ cu Tom şi Jerry, cu Woody, Popeye Marinarul sau cu veveriţele Chip şi Dale.

Citeşte mâine ce făceau VIP-urile de azi pe vremea lui Ce