Sancţiunile ONU, UE şi SUA împotriva Teheranului fac o victimă colaterală: singurul vecin creştin al republicii islamice.

Armenia este unul dintre statele ex-sovietice pe care Occidentul doreşte să-l afilieze comunităţii euro-atlantice, fie prin Parteneriatul Estic, fie prin parteneriatele NATO. Până acolo, este notorie dependenţa Armeniei de Rusia – tocmai consolidată, prin acordul ruso-armean din august pentru prelungirea bazei militare ruseşti de pe teritoriul armean până în 2044. Mai puţin cunoscute sunt eforturile Erevanului de a-şi reduce această dependenţă, inclusiv prin legături cât mai strânse cu cealaltă putere apropiată: Iranul.

Preşedinţii Mahmud Ahmadinejad şi Serj Sarkisian au semnat în primăvara anului trecut acorduri pentru nu mai puţin de opt proiecte comune, în valoare de miliarde de dolari: o cale ferată de 470 de km între cele două ţări, o uzină hidroelectrică etc. În decembrie trecut asistam la inaugurarea unei conducte de aducere a gazului iranian. Oficialii armeni caută acum să salveze aceste relaţii profitabile, supuse unor noi şi tot mai intense presiuni europene şi mai ales americane. Izolarea tot mai accentuată impusă Teheranului forţează şi mâna Erevanului, ca, mai devreme sau mai târziu, să aleagă una dintre tabere.

Greu, de vreme ce relaţiile armeano-iraniene sunt foarte calde nu doar economic ci şi politic. La Teheran, relaţia cu singurul vecin creştin are binecuvântarea public exprimată a liderului suprem, ayatollahul Ali Khamenei. La Erevan, Iranul – unde trăieşte o consistentă comunitate armenească - este văzut la fel de bine de toate facţiunile politice, un rar consens în politica internă armeană. Asta pentru că republica islamică a reuşit să menţină un echilibru, delicat şi stabil, între relaţia cu Azerbaidjanul şi cu Armenia, evitând partizanatul în privinţa conflictului din Nagorno-Karabakh. Când Armenia s-a ale