Delegaţia FMI a constatat prin vocea şefului ei, jovialul Jeffrey Franks, că indicatorii macroeconomici ai României sunt buni. Miroase a lobby pentru ascultătorul său elev şi servant Emil Boc, al cărui scaun se clatină, dar să luăm afirmaţia ca atare şi să ne întrebăm de ce atunci sus-zisul domn a impus Guvernului un proiect de Buget de o deosebită severitate, mai ales în zona socială. Deja Guvernul vrea să impună sindicatelor ca eventualele majorări salariale să nu intervină mai curând de 2013.

Dincolo de preocuparea naturală a unui bancher de a se asigura în privinţa bonităţii financiare a datornicului său, FMI a început însă să sară calul, cerând imperativ Guvernului român măsuri care ţin de suveranitatea ţării, de interesele strategice naţionale. Jeffrey Franks insistă asupra urgentării privatizării companiilor deţinute integral de stat, sau unde acesta e acţionar minoritar sau majoritar. Aparent, un proces logic într- o economie de piaţă. Dar e vorba de companii energetice (producţie şi distribuţie de gaze, petrol, electricitate), ori de CFR Marfă (parcă deliberat împinsă în prealabil spre faliment). Vânzarea lor va avea ca urmări imediate creşterea tarifelor la electricitate, la gaze, ca şi reducerea personalului. Fără ca statul român să câştige cine ştie ce bani. Să ne vindem ţara, dar nu pe nimic. În vreme de criză economică, doar cine e la colţ vinde: preţurile sunt derizorii, afacerea e păguboasă pentru cine-şi înstrăinează silit bunurile. Cu atât mai mult pentru o ţară care a mai renunţat, cu preţuri minime, la patrimoniul său (afacerile Sidex, Petrom). Ale cui interese le serveşte delegaţia FMI, excedându-şi chiar atribuţiile? Şi de ce preşedintele şi premierul ţării îşi asumă postura de yesmeni?