Cîte forme de izolare cunoaşteţi în România de azi? Eu încep lista. Poate aveţi chef s-o continuaţi.
Izolarea sărăciei. Cea mai evidentă, cu un traseu dramatic în ultimii 20 de ani. Copii care trebuie să facă eforturi din ce în ce mai mari pentru a merge la şcoală. Localităţi întregi în moarte clinică. Dependenţă totală de mici stipendii de la stat sau de la mahări locale. Absenţa completă a interacţiunii sociale.
Izolarea elitelor financiare, artistice etc. Îndată ce depăşesc un prag al confortului, încep izolarea şi baricadarea. Contactul acestor elite cu România e complet fantasmagoric. Izolarea e visul suprem, în case, maşini, vacanţe, printre amici – vis sărac, dar monopolizant.
Izolarea clasei de mijloc – zbatere surdă pentru rate, dorinţă de izolare cu accente ridicole – să ne amintim de izolarea termică şi de febra stupidă a centralelor de apartament? Individualismul românesc nu a cunscut formă caricaturală mai mare decît “marea debranşare”.
Oameni care se înghesuie la moaştele de toate felurile. Izolare fetişistă. Şi, în acelaşi timp, una dintre puţinele forme de contact social, cu excepţia zilelor oraşelor.
Aud din ce în ce mai des cuvîntul REVOLUŢIE. De la blogul lui Tudor Chirilă, la cine vreţi, corporatist, hipster, artist underground, ideolog de stînga, dreapta, centru. Dar nu în cadrul unui discurs revoluţionar, unul în care să se anunţe dorinţe anume, mesaje clare, ci în cadrul unor discursuri depresive. Revoluţia joacă acum rol de prozac. Şi atît.
Un articol destul de vioi despre izolarea noilor elite în SUA, poate vă inspiră.
The bubble that encases the New Elite crosses ideological lines and includes far too many of the people who have influence, great or small, on the course of the nation. They are not defective in their patriotism or lacking a generous spirit toward their fellow citizens. They are merely i
