Prăbuşirea încrederii populaţiei în PDL nu se datorează doar campaniei mediatice agresive duse de televiziunile oamenilor de afaceri isterizaţi că au fost tăiaţi de la porţia de bani publici cu care se învăţaseră. Şi nici doar liderilor de sindicat care dirijează protestele de stradă şi grevele după cum le dictează afiliaţiile politice şi interesele financiare. Şi nici doar refuzului unei mari părţi a funcţionarilor de stat sau pensionarilor de a accepta că România nu îşi mai poate permite un fond de cheltuieli publice cu mult mai mare decât taxele şi impozitele pe care reuşeşte să le adune de la firmele şi persoanele private.

Marea problemă a principalului partid de guvernământ este că foarte mulţi români nu cred că măsurile dureroase pe care statul le ia acum garantează că în viitor vom trăi mai bine. Că pilula amară pe care suntem nevoiţi să o înghiţim ne va însănătoşi. Că sacrificiile prezentului îşi vor găsi compensarea într-un interval rezonabil de timp.

Totul pleacă de la modul în care statul îşi ajustează cheltuielile. Pentru ca această operaţiune extrem de dureroasă să nu alieneze pe toată lumea - aşa cum s-a întâmplat -, ea ar fi trebuit să se ghideze după două principii. Primul: să nu îi afecteze deopotrivă şi pe funcţionarii performanţi, şi pe cei slabi. Al doilea: să fie însoţită explicit de un program îndrăzneţ de creştere a performanţelor administraţiei.

Deşi strâns legate între ele, ambele principii au fost ignorate. Toţi angajaţii plătiţi din bani publici au fost „ajustaţi" cu barda, tăindu-li-se acelaşi procent din salarii, indiferent de cât de valoroşi erau sau cât de mult munceau. Chiar toţi funcţionarii din Ministerul de Finanţe sunt la fel de competenţi? Chiar toţi muncesc la fel de mult? Nu cred! Şi atunci de ce, în interiorul unui birou cu 20 de oameni, cel mai valoros şi harnic angajat să piardă procentual la fel de mult c