Sony a anunţat oficial moartea Walkmanului cu casetă, produs pentru prima dată cu 31 de ani în urmă. Ştirea a provocat o stupoare generală. "Abia acum? N-a murit demult?", şi-au spus toţi cei care n-au mai cumpărat o casetă din anii `90. Bătrânele casete audio sunt folosite astăzi în scopuri cu totul şi cu totul diferite de cele la care s-au gândit producătorii lor: sunt transformate în portofele şi catarame de curele, benzile le sunt scoase şi întinse de fermieri în pomi sau pe stâlpi pentru a speria ciorile, iar copiii mici care prind una o desfac cu avidă curiozitate.

Dar oricât te-ar face să zâmbeşti, acest anunţ făcut în era iPod târzie are în el ceva emoţionant, îţi trezeşte amintiri. Şi îţi vine să-i faci, acum că îi e oficial decesul, un ferpar. Ce victorie era să-ţi cumperi o copie ieftină turcească a Walkmanului şi să poţi asculta în drum spre liceu albumul Nevermind, de la Nirvana. Ce frustrare când ţi se terminau bateriile ieftine şi ele, şi ce îngrijorare când copia turcească îţi agăţa caseta şi trebuie să o scoţi cu atenţie de chirurg ca să nu rupi banda. Ce bine trebuia să ştii ordinea melodiilor pentru ca atunci când ţi se stricau butoanele Fast Forward/Rewind să ştii să derulezi cu pixul sau creionul caseta până la cântecul pe care voiai să îl asculţi.

De ce tărie de caracter dădeai dovadă când umblai pe stradă, fără să-ţi pese de nimeni şi de nimic, cu căştile lipite cu scotch şi cu buretele de pe urechi zdrenţuit. Spre deosebire de iPodul de astăzi, "walkmanurile" ajunse în România în anii '90 nu aveau în ele nimic cool: arătau ca naiba, cântăreau o tonă, dar îţi dădeau muzică şi asta te făcea fericit. Dispozitivul pe care l-ai arunca dacă l-ai vedea acum în casă, reproşându-ţi că păstrezi toate vechiturile, a schimbat pentru totdeauna modul în care oamenii ascultă muzică. A fost conceput în 1978 de inginerul Nobutoshi Kihara pentru