Se caracterizează printr-o laudă continuă a copiilor, laudă prin care însă se vizează numai pe sine. Nu importă dacă spune ceva frumos despre fiica-fiul lui în timp ce vorbeşte cu ruda, cu prietena-prietenul, cu vecina-vecinul, cu profesoara-profesorul; criteriul principal este ca tot ce spune să se întoarcă spre ea-el (mama-tata). Poate înşirui adjective la superlativ absolut despre inteligenţa, cultura, frumuseţea, sârguinţa urmaşului său, parcă după fiecare ar şuiera: „De fapt, eu sunt frumos, inteligent, harnic etc.“. Fireşte, orice părinte este mândru de rezultatele celui pe care l-a zămislit (chit că ele nu sunt „rezultate“ în toată puterea cuvântului – frumuseţea nu ne-o „facem“ sau nu sunt rezultate defel), în cazul ipocritului însă şoptitul amintit este o adiere sau o intuiţie pe care n-o putem înlătura. Ipocritul nu ne lasă în dubii prea mult, are mereu câte o paranteză care ne edifică: „Şi părinţii lui sunt inteligenţi (frumoşi, harnici, ce or fi)“ sau „Dirigintele lui a fost şi al meu cândva şi mi-a zis că e aproape atât de bun cum am fost eu însumi“. Din aceste observaţii complementare, interlocutorul trebuie să înţeleagă un singur lucru: că dacă părintele n-ar exista, n-ar exista nici copilul şi asta nu datorită întâmplării hilare a geneticii, ci unui „ceva“ ce se situează mult peste asemenea mărunţişuri.

Dacă părintele ipocrit se laudă pe sine prin lauda copilului, nu înseamnă că el îşi laudă părinţii proprii. Numai începătorii fac asta! El a avut o copilărie grea, dacă nu cumplită; părinţii lui n-au luat în seamă talentele lui, dacă nu l-au împiedicat de-a binelea să le dezvolte. Dacă n-ar fi fost atât de „încăpăţânat“ (= ambiţios), nu s-ar fi ales nimic din el. El însă a ştiut mereu că este un „talent înnăscut“, nu s-a lăsat deci intimidat.

Din logica ipocritului derivă faptul că, în cazul în care fiica-fiul comite o greşeală, responsa