După The Economist, politica din România este „disfuncţională şi lipsită de speranţă". Pentru români - sau, cel puţin, pentru o parte dintre ei - aceasta nu este o noutate. În caz că nu au observat-o şi singuri, presa de toate felurile o repetă de aproximativ douăzeci de ani. Caracterul dublu al politicii noastre s-a putut observa încă de prin 12 şi 28 ianuarie 1990 (dar cine să îşi mai amintească acele date?), când domnul Ion Iliescu, şeful provizoriu al ţării expropriate prin împuşcare de la dictatorul comunist, a rezolvat problemele de concurenţă între partide, trimiţând muncitorii din fabrici să devasteze sediile liberale şi ţărăniste din marile oraşe ale României.

Era clar că pentru noua putere, încă nestructurată şi, totodată, nedisciplinată de vreo constituţie, loviturile de forţă, soldate cu distrugeri şi imagini compromiţătoare pe seama adversarilor (Corneliu Coposu purtat prin Bucureşti cu transportorul blindat, ca răposatul dictator), sunt mai eficiente şi mai la îndemână decât urmarea vreunui model nebeligerant, european, susceptibil să creeze cadre democratice de manifestare politică. Sigur, mineriadele au dus mai departe aceste proceduri, creând toate premisele pentru un război civil care, dacă nu a avut loc, nu înseamnă că nu s-ar fi putut declanşa. Ultima, cel puţin, cea din 1999, când trupele Ministerului de Interne ale aproape paralizatului Dejeu au fost împresurate şi dezarmate de minerii lui Cozma, la Costeşti, au indicat cu maximă precizie, pentru cine voia să o vadă, că, pentru politicienii români care îl sprijineau pe teroristul în salopetă minierească în marşul lui asupra Bucureştiului, alunecarea către totalitarism şi proceduri manu paramilitari nu avea limite.

Să o spun, deci, răspicat: cârdăşiile, amatorismul, veleitarismul şi lipsa de responsabilitate ale parlamentarilor şi ale guvernului de astăzi nu au apărut spontan, şi n