Entuziasmul faţă de moţiunea de cenzură, care i-ar răzbuna pe toţi cei cărora le-a fost coborât nivelul de trai prin măsurile guvernării actuale, păleşte când constaţi că nici în partea cealaltă nu prea există soluţii pentru redresarea economică a ţării, scăderea şomajului şi revenirea la normal a lefurilor bugetarilor, dar şi a celor din sectorul privat, care, de fapt, îi întreţin pe ceilalţi. Declaraţiile pompoase că, imediat după căderea actualului Guvern, lefurile vor reveni la cuantumul de dinainte de reducere, că pensiile nu ştiu cum vor mai fi ar trebui să-şi găsească un corespondent în vreo sumă secretă pe care noul guvern ar debloca-o instantaneu, mai ales dacă ne gândim că, imediat ce s-ar renunţa la reduceri, acordul cu FMI, ultimul nostru furnizor de fonduri, ar cădea.

Calculele care se fac, dacă şi cine o să voteze pentru moţiune, pentru ca aceasta să treacă, sunt curate ipoteze. Şansa lor de a deveni realitate e mică, poate chiar mai mică decât procentul avansat de dl Crin Antonescu. E greu de crezut că 24 de parlamentari din arcul puterii îşi vor lăsa brusc baltă interesele şi vor schimba bilele albe cu cele negre pentru ca propriul guvern să cadă. Formula „interesul public" s-a auzit iarăşi zilele trecute în discuţiile despre moţiunea de cenzură, s-au auzit ele şi altele, cu care ne-am obişnuit, dar cine poate să creadă că, dacă actualele partide de la guvernare, dintre care unul băgat pe sub uşă în Parlamentul ţării, vor fi înlăturate, salariile vor reveni la ce au fost înainte de anunţul preşedintelui din 6 mai anul acesta, TVA se va face mică de tot, impozitul va scădea şi noi, cetăţenii acestei ţări, ne vom bucura de o epocă de aur? Uneia cu „i" înainte i-am mai supravieţuit unii, dar nu le doresc celor care nu au trăit-o să aibă această (ne)şansă.

Într-un cuvânt, mi-e greu să cred că, de acolo de unde nu au ieşit până acum decât vo