Visez din nou că-l omor pe Ceauşescu. Visam noapte de noapte asta înainte de 1990. 20 de ani mai apoi am scăpat de coşmar. Îmi imaginam cum ar fi să-l împuşc şi apoi să mă fac nevăzut. Seară de seară mă descărcam de frustrări şi de deznădejde privind în tavan, în întuneric, şi văzând acolo, ca într-un film, cum îl ciuruiesc. Dar nu apucam niciodată ultima parte a filmului, cu ce avea să fie după moartea lui Ceauşescu.
Mulţi trăiesc cu gândul la o răzbunare, însă ce vine după răzbunare nu mai interesează. De un timp încoace îmi apare iar Ceauşescu în somn. Şi, cu toate că ştiu că e mort, îmi descarc toate nemulţumirile pe cei care conduc de 20 de ani ţara. O conduc iresponsabil, cinic, ca nişte activişti de-ai lui Ceauşescu scăpaţi de ameninţarea acestuia şi care ştiu că-şi pot permite orice, fiindcă poporul e dezbinat şi resemnat, incapabil ani mulţi de acum înainte de o reacţie vehementă la dezmăţ şi incompetenţă instituţionalizată.
Numai că nu-s în stare să visez măceluri, execuţii în masă, nu mai pot să mă încarc cu o culpă criminală şi atunci îl ucid din nou pe cel mort. Sunt tot mai mulţi oamenii pe care-i aud zilnic vorbind întărâtat, ca sub iminenţa unei zile a răfuielilor. Am mai puţine motive decât ei să mă sperii de ziua de mâine, pot face unele munci, cu care să trec prin crize economice şi mai rele, însă tensiunea pe care o simt în mulţimi, dar şi în fiecare individ mă contaminează. O rezolv cumva în visul absurd cu repetarea, noapte de noapte, în vis, a execuţiei lui Ceauşescu. Tot ce nu-i o soluţie ziua în somn vine ca o soluţie.
S-au acumulat în noi, în milioane de compatrioţi, motive, până nu de mult necunoscute, de revoltă, motive care fac masă critică şi-l îndeamnă pe individ la acţiuni ultimative. Atâţia oameni se sinucid, din pricini, la o primă evaluare, foarte diferite, unele de neînţeles în raport cu cauza.
