O fabulă postmodernistă cu îngeri scrie şi Ruxandra Cesereanu, în recentul Angelus, un roman ludic, livresc, care reuneşte preocupările relativ divergente ale autoarei: investigaţia sociologic-mentalitar-politică (v. Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conşiinţa românească, Panopticum. Tortura politică în secolul XX, Imaginarul violent al românilor, Decembrie 89. Deconstrucţia unei revoluţii, România înghesuită. Cutii de chibrituri, borcane, conserve: ipostaze ale ghetoizării în comunism şi postcomunism) şi frecventarea asiduă a Bibliotecii. De fapt, îngerii Ruxandrei Cesereanu reprezintă pretextul unei ample speculaţii intelectuale, într-o naraţiune spumoasă, cu intertexte parodice şi subtexte provocatoare. Trei la număr şi identici, aceştia desfid efigia canonică, suferind o updatare care revigorează vechiul topos angelic, apropiindu-l de scenografia hollywoodiană: „În blugi şi tunică, dar cu o mantie albastră, chiar azurie de-a binelea, pe umeri, apoi cu părul şaten, cârlionţat şi lung, legat într-o coadă. Aveau ochii alungiţi, sprâncenele parcă pictate şi pensate, gâturi lungi ca de păsări flamingo. (…) erau muţi, nu puteau vorbi“. Însă detaliul cel mai important constă în faptul că nu aveau aripi. Aşadar, nişte îngeri handicapaţi, lipsiţi de însemnele esenţiale ale angelicităţii, învăluiţi, totuşi, într-o „mireasmă de tămâie roşcată cu gust de zahăr caramelizat“. Romanţiosul dulceag se prăjeşte, astfel, la focul fabulaţiei ghiduşe.

Cei trei mesageri enigmatici (grecescul Angelus înseamnă, cum bine ştim, sol, mesager, ambasador) coboară în capitala, numită Metropola, unui fost imperiu ce „se deşirase ca o dantelă îngălbenită“, redus la Patria care, „la scurtă vreme de trecerea dintre milenii, cu o labă de lup în secolul XX şi cu o coadă de şobolan în secolul XXI, făcea grimase de ţară sfântă şi predilectă pentru întâmplări proaspete“. Descinde