Viaţa lui Alexandru Boc este ca un roman de aventuri. A fost unul dintre cei mai buni fotbalişti ai României, a făcut puşcărie din cauza unui scandal cu un securist şi şi-a încheiat cariera fiind exclus din viaţa sportivă de către conducerea PCR. Prieten cu Dumitru Dragomir, preşedintele LPF, este de ani buni vicepreşedintele Ligii şi a închis de multe ori, în anii ’90, ochii la unele nereguli din fotbalul românesc.

Care au fost momentele-cheie ale vieţii dumneavoastră?

Primul a fost când am fugit de acasă, la 16 ani, pentru a ajunge fotbalist. Al doilea, povestea cu închisoarea, din 1970, când am luat asupra mea o bătaie cu un securist. Eram cel mai bun fotbalist al României şi am vrut să salvez un prieten. Al treilea, în 1976, când am fost scos din viaţa sportivă din cauza acelei condamnări. Eram atunci căsătorit şi aveam un copil. Am vrut să iau copilul şi să sar în faţa maşinii lui Ceauşescu, dar n-am putut pentru că eram urmărit. Timp de şase luni am încercat să intru în audienţă pe la cei de sus, dar mi-am dat seama că nu am nicio şansă. După ce am dat o scrisoare la Europa Liberă, mi s-a permis să fac şcoala de antrenori. Soţia şi fiica au emigrat legal în Germania, dar eu nu le-am urmat pentru că aveam în România pe mama şi sora.

Din ce aţi trăit după aceea?

Am făcut Institutul economic de la Craiova. Şi am ieşit economist. Au fost două momente în care puteam să o iau razna, dar pentru că m-am iubit foarte mult, am trecut peste ele. Nu am vrut să le dau satisfacţie duşmanilor şi am lut-o de la zero.

Cum aţi fost perceput de regimul comunist?

În prima parte a carierei ca un foarte bun fotbalist, apoi, după ce am fost condamnat, şi Ceauşescu s-a interesat personal de ce fac şi chiar am fost subiect de discuţie în cadrul unei şedinţe a Comitetului Central al PCR, ca o oaie neagră a societăţii. Toată lumea fugea de mine.

V