Ne aflăm în faţa unui caz spectaculos de literatură confiscată (în 1959, ca urmare a unor anchete brutale, urmate de percheziţii...), denunţată în calitate de corp delict, dispărută şi inexplicabil apărută. Nu-i de mirare că majoritatea comentatorilor de până acum au insistat cu precădere asupra semnificaţiei de revelaţie istorico-documentare, evaluările „estetice“ fiind surdinizate şi eclipsate. Ori, poate, doar politicos escamotate...

Că romanul a fost incriminat ca scriere „ostilă“, citită, în plus, în cercuri clandestine, se ştie prea bine. Că nu reprezintă defel o apologie „mistico-legionară“, cum s-a spus, ci o încercare detaşată de înţelegere a adeziunii juvenile la legionarism, realizată de un nou „romancier al adolescenţei“ (aflat în descendenţa unor Ionel Teodoreanu şi Mircea Eliade) ne putem da cu toţii seama acum. Fapt e că Dinu Pillat nu a avut nimic de-a face cu Legiunea, iar romanul său – deja foarte bine cunoscut la nivel informal în anii 50 – pare mai curând o critică a „ereziei“ legionare şi o analiză psihologică a dezastrului uman pe care l-a provocat în atâtea minţi tinere, exaltate şi inocente. Toată povestea scoaterii din context de către anchetatori a unor consideraţii ale personajelor, taxate aberant drept instigări legionare ale autorului însuşi, a fost doar un pretext în cadrul unui „proces cu verdict dinainte stabilit“... Tot ce se ştie până acum despre procesul lotului Noica-Pillat ne îndreptăţeşte să credem că noul val represiv orchestrat – după câţiva ani de vagă relaxare hruşciovist㠖 la adresa intelectualilor fideli Vechiului Regim, fie ei liberal-burghezi sau foşti legionari, s-a dorit a fi o „lecţie“ dată adversarilor ideologici intratabili după înăbuşirea Revoluţiei maghiare din 1956 şi a replicilor sale din România.

O discutare a acestui volum în relaţie cu alte romane despre Legiune (de la Gorila până la Căderea în